Deficitul de atenţie la copii

Deficitul de atenţie este o manifestare specifică unei palete largi de afecțiuni. Dintre acestea, cele mai importante sunt: ADHD-ul (tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie), tulburările de învăţare, bolile din spectrul autismului, deficitele intelectuale şi retardul mental.

Statistic, 4-12% dintre copiii cu deficit de atenţie sunt diagnosticaţi cu ADHD, diagnostic care se poate pune în jurul vârstei de 6 ani. Evaluarea şi stabilirea diagnosticului se va face urmărind mai multe aspecte, dintre care: performanţele şcolare scăzute, relaţiile defectuoase cu profesorii, membri familiei şi apropiaţii sau tulburări comportamentale coexistente.

Autismul are o frecvenţă de 1/1000 de naşteri. Se va observa o evoluţie necorespunzătoare a limbajului vorbit (ajung să vorbească foarte târziu) şi posibil dizabilităţi intelectuale.

Sindromul Asperger, considerat o formă atenuată a autismului, afectează în medie 3-4/1000 copii. Nu se manifestă prin tulburări de dezvoltare a limbajului, iar inteligenţa copilului este, de cele mai multe ori, normală şi uneori chiar peste medie.

Deficitele intelectuale afectează gradul de atenţie a copilului. Majoritatea prezintă un retard mental uşor şi nu se diferenţiază foarte mult de medie, însă le este puţin mai greu să-şi însuşească anumite concepte (se asociază cu tulburări legate de memorie, de rezolvarea problemelor, gândire logică, percepţie şi atenţie). Această categorie de indivizi este predispusă la frustrare sau depresie.

Dificitele de învăţare afectează circa 1/10 elevi și sunt cauzate de  tulburările neurologice ce vizează recepţionarea, procesarea şi comunicarea informaţiei. Unii copii cu tulburări de învăţare asociază şi hiperactivitate prin capacitatea uşoară de distractibilitate şi putere redusă de concentrare. [1], [2], [3], [4]

Cauze şi factori de risc

Dintre cauzele deficitului de atenţie se pot menţiona:

• sarcinile necorespunzătoare nivelului de dezvoltare (depăşesc capacitatea memoriei de lucru);
• sentimentele de anxietate şi depresie ce diminuează capacitatea cognitivă de a inhiba gândurile ce se suprapun îndeplinirii sarcinilor şi reglării emoţiilor;
• slăbiciunea cognitivă în ariile rezervate funcţiei executive, memoriei de lucru şi vitezei de procesare.

Fondul genetic reprezintă un factor important în producerea tulburărilor de atenţie. Stresul poate reprezenta, la rândul lui, un factor declanşator, iar distragerea atenţiei poate afecta indivizii cu o putere scăzută de concentrare.

Deficitul de atenţie mai poate fi generat şi de afectarea funcţiei executive definită prin: planificare, atenţie distributivă, finalizarea unei sarcini la timp, organizarea sarcinilor şi a activităţilor, menţinerea noţiunii timpului sau încadrarea în timp.

Cauzele privind dezvoltarea autismului sunt fie genetice, fie asociate factorilor de mediu (în special, mediul familial). Studiile clinice realizate nu au identificat corelaţii între vaccinuri şi apariţia autismului.

Conform datelor din literatura de specilitate, tulburările de învăţare sunt cauzate de perturbările ce apar în dezvoltarea creierului, situaţie influenţată de greutatea scăzută la naştere, lipsa oxigenului sau naşterea prematură, dar şi factorilor de mediu ca expunerea la plumb sau malnutriţia. [2], [4], [5]

Anatomie şi fiziologie

Mecanismele care induc deficitul de atenţie nu sunt pe deplin cunoscute, nici ariile cerebrale implicate în modularea funcţiilor cognitive. Din punct de vedere psihologic, sistemele cognitive de care este dependent comportamentul sunt:

• funcţia executivă care implică: autoregalre şi trasarea scopurilor (planificare, organizare, decizii, inhibiţie, monitorizarea acţiunilor);
• memoria de lucru: stocarea informaţiilor pentru o perioadă scurtă de timp pentru a executa alte acţiuni (controlul atenţiei, rezolvarea problemelor, înţelegerea verbală şi scrisă);
• viteza de procesare a informaţiilor primite şi integrarea acestora pentru a executa acţiunile respective. [1], [4]

Semne şi simptome

Semnele şi simptomele de alarmă în privinţa deficitului de atenţie sunt:

• copilul nu oferă atenţie detaliilor (tinde să facă greşeli din neatenţie);
• are dificultăţi de urmărire a sarcinilor şi de organizare a activităţilor;
• pare că nu este atent atunci când i se vorbeşte;
• are dificultăţi de a începe anumite activităţi mai ales dacă implică efort crescut sau competiţie;
• tinde să uite frecvent (uită să noteze anumite lucruri sau uită anumite deprinderi rutiniere);
• nu pare să-şi fi îmbunătăţit capacitatea de menţinere a atenţiei, reţinere a instrucţiunilor şi de a se alinia anumitor sarcini;
• se confruntă cu probleme de înţelegere a textului sau de calcul matematic.

La adolescenţi se remarcă:

• indicatorii neatenţiei prezenţi pentru o perioadă lungă de timp;
• comportamentele cresc în intensitate şi frecvenţă odată cu necesarul de efort cognitiv; ulterior tind să devină permanente;
• imaturitate în comparaţie cu ceilalţi copii din grupul său;
• tulburări de auz sau de producere a limbajului;
• în permanenţă au rezultate slabe indiferent de cât de mult ar munci pentru a schimba lucrurile;
• nu există o explicaţie fizică sau psihică pentru acest comportament;
• tulburările de atenţie nu pot fi puse pe seama evenimentelor familiale.

Simptome frecvente ale deficitului de atenţie

În copilărie (preşcolari şi primii ani de şcoală)
Se consieră că deficitul de atenţie este în limite normale atunci când apar dificultăţi de aderare la acţiuni care necesită concentrare minimă (ascultarea unei poveşti, colorare, desenare). Se consideră comportament de alarmă: dificultăţile de menţinere a atenţiei atunci când se joacă cu un partener de aceeaşi vârstă, de obicei trecând uşor la o altă activitate. Simptomele neatenţiei sunt prezente în asemenea măsură încât creează probleme familiale sau şcolare.

Comportamentele ce semnalează ADHD sunt: incapacitatea de a se comporta firesc, părând imatur pentru vârsta lui; uşor de distras; capacitate de menţinere a atenţiei scăzută faţă de medie; omite aspecte importante legate de un obiect sau de o situaţie şi nu pare a fi la fel de interesat de imaginea personală precum sunt ceilalţi copii.

În adolescenţă
Se poate spune despre comportament că este în parametri normali atunci când copilul nu este interesat de activităţile ce nu-i suscită atenţia sau de activităţi ce necesită o putere de concentrare importantă.
Comportamentul la limită presupune: omiterea unor instrucţiuni sau explicaţii primite la şcoală; începerea unei serii de activităţi fără a le finaliza; dificultăţi de finalizare a jocurilor; distragerea de către stimuli diverşi; tendinţa de a renunţa cu uşurinţă; neadaptare socială.
Comportamentul ce poate indica ADHD implică: modificarea frcventă a activităţilor; dezordinea, dezinteresul faţă de temele sau sarcinile primite; dificultăţile de organizare, dispreţuirea sarcinilor ce necesită un grad sporit de concentrare; uită uşor; uşor de distras (distractibilitatea). [10]

Semnele şi simptomele în ADHD, tipul predominant neatent se stabilesc conform DSM V (Manualul de Diagnostic şi Clasificare a Bolilor Mintale, ediţia a 5-a). Trebuie să fie minimum 6 din cele ce urmează a fi enumerate şi desfăşurate pe o perioadă de minimum 6 luni într-o asemenea măsură încât să afecteze viaţa cotidiană a copilului:

• nu se poate concentra asupra detaliilor şi are tendinţa să facă multe greşeli din neatenţie în sarcinile pe care le primeşte la şcoală sau acasă;
• tulburări de menţinere a atenţiei în sarcini sau activităţi din timpul liber;
• pare a fi neatent în permanenţă la ceea ce i se comunică;
• tinde să nu urmărească indicaţiile şi dă greş în finalizarea sarcinilor;
• dificultăţi de organizare a sarcinilor sau a activităţilor;
• evită sau dispreţuieşte activităţile ce necesită o concentrare susţinută;
• pierde în permanenţă obiecte necesare diferitelor sarcini sau activităţi;
• în permanenţă distras de stimuli externi;
• uită cu uşurinţă atunci când este implicat în activităţi zilnice.

Autismul cuprinde forme care variază de la foarte uşoare până la foarte grave, astfel că se va ţine cont de caracteristicile comune ale acestora:

• abilităţi sociale reduse;
• hipersensibilitate la stimuli sonori sau vizuali;
• dificultăţi de adaptare.

Spre deosebire de autism, sindromul Asperger (formă atenuată de autism) nu se manifestă prin tulburări de dezvoltare a limbajului, iar inteligenţa copilului este, de cele mai multe ori, normală şi uneori chiar peste medie. Aceştia sunt solitari, destul de închişi, însă doresc să socializeze pentru a închega prietenii. De asemenea, în acest grup populaţional nu există riscuri semnificative de anxietate, depresie sau suicid. [1], [3], [4], [6], [7]

Diagnostic

Medicul specializat în psihiatria copilului şi a adolescentului împreună cu psihologul clinician sunt specialiştii care pun, de obicei, diagnosticul deficitului de atenţie şi stabilesc strategiile de tratament. Lor li se pot alătura: medicii de familie, medicii pediatri, medicii neurologi pediatri şi alţi experţi implicaţi în tratarea patologiilor sau a psihopatologiilor ce determină deficit de atenţie (psihoterapeuţi, logopezi).

Evaluarea atenţiei se va face în funcţie de vârstă. Astfel, pentru copiii din intervalul 1-3 ani se va urmări dacă:

• se pot juca pentru o perioadă standardizată de timp (considerată suficientă);
• pot urmări instrucţiunile cerute;
• le place să li se citească şi pot să-şi menţină atenţia pentru o perioadă suficient de lungă pe parcursul lecturii unei povestiri scurte.

În intervalul 6-12 ani se vor urmări:

• menţinerea atenţiei în cursul activităţilor;
• urmărirea instrucţiunilor;
• organizarea sarcinilor şi a activităţilor;
• pierderea sau aranjarea corectă a diverselor obiecte;
• ignorarea zgomotelor de fond sau a altor surse de distragere când copilului i se cere să îndeplinească anumite sarcini;
• reţinerea tuturor paşilor necesari pentru a finaliza o sarcină rutinieră;
• finalizarea temelor sau a activităţilor zilnice.

În adolescenţă (12-18 ani) se vor evalua:

• menţinerea atenţiei la ore sau la activităţile desfăşurate în timpul liber;
• urmărirea instrucţiunilor;
• organizarea activităţilor sau a sarcinilor;
• pierderea frecventă a obiectelor;
• uşor de distras de influenţele externe;
• uitarea în cursul activităţilor rutiniere;
• finalizarea proiectelor la timp;
• incapacitatea de a dedica atenţie unei anumite activităţi.

 
Evaluarea şi stabilirea diagnosticului în ADHD se va face urmărind aspecte precum: performanţele şcolare scăzute, relaţiile defectuoase cu profesorii, membrii familiei şi apropiaţii sau tulburări comportamentale coexistente. Diagnosticul se va stabili pe baza criteriilor din DSM V sau în funcţie de rezultatele la testele psihometrice şi educaţionale, precum şi prin măsurarea funcţiei executive prin teste neuropsihologice sau evaluarea dizabilităţilor intelectuale prin teste de IQ. Informaţiile culese de la părinţi, rude şi profesori pot direcţiona diagnosticul. Este necesar să se facă diferenţa între ADHD şi alte patologii precum: tulburările de învăţare şi de limbaj; tulburarea antisocială de personalitate; depresia; anxietatea.

În tulburările din spectrul autismului, medicul specializat în psihiatria copilului şi a adolescentului poate interveni în echipa care se ocupă cu diagnosticul şi tratarea acestui tip de afecţiune:

• sugerarea tipului de şcoală ce ar trebui urmată;
• ajutor special precum servicii educaţionale speciale sau apelarea la un logoped;
• tipul de psihoterapie necesară (individuală sau familială);
• prescrierea medicaţiei pentru distractibilitate şi hiperactivitate.

De asemenea, părinţii trebuie să ţină în permanenţă cont de echilibrul ce trebuie să existe între independenţa copilului şi ajutorul necesar oferit. [2], [4], [5], [7], [8]

Tratament

Principiile de tratament ţin cont de faptul că ADHD-ul este o boală cronică, astfel că atât explicaţiile oferite părinţilor cât şi schemele de tratament trebuie ajustate în consecinţă. Scopurile tratamentului trebuie stabilite în funcţie de nevoile copilului şi trebuie atinse împreună cu echipa de medici, părinţi şi profesori. La medicaţia psihostimulantă şi la terapia comportamentală se va recurge doar atunci când este necesar. Revizuirea tratamentului se va face în funcţie de evoluţia stării de sănătate a copilului şi de progresele realizate. Sunt necesare reevaluări periodice pentru ajustarea metodelor de tratament.
Controlul bolii se face cu psihoterapia cognitiv-comportamentală şi medicaţie. În privinţa medicaţiei se pot indica: metilfenidat, lisdexamfetamin dimesilat; divalproex (otrotimic); atomoxetină (SNRI); antidepresive şi alfa-agonişti; modafinil (tratarea somnolenţei).

Dislexia (incapacitatea de înţelegere a textului scris) este una dintre cele mai frecvente tulburări de învăţare. Pentru amelioararea performanţelor şcolare ale copilului se poate apela la specialişti care să-i ajute să citească fluent. Nu se exclude nici consultul unui specialist (medic psihiatru sau psiholog clinician) cu experienţă în diagnosticul şi tratarea acestui tip de patologie.

În autism se va prefera integrarea diferitelor metode psihoterapeutice, precum terapia ABA (Applied Behavior Analysis), alături de controlul medicamentos al simptomatologiei psihiatrice (depresie, comportament obsesional, iritabilitate, modificări de dispoziţie).

Părinţii pot apela la grupuri de sprijin în care experţii în tratarea deficitului de atenţie le pot explica această afecţiune şi modalităţile prin care îşi pot ajuta copiii. [3], [5], [9], [10]

Cum va evolua deficitul de atenție

Pentru a preîntâmpina complicaţiile deficitului de atenţie reprezentate de diferite tipuri de anxietate, depresie, frustrare şi chiar suicid, atât părinţii cât şi cadrele didactice pot apela la anumite măsuri care să faciliteze procesul de învăţare al copilului.

Sugestii pentru părinţi:

• informați-vă cât mai mult despre dezvoltarea copilului şi despre tulburările de atenţie;
• observați şi notați orice modificare importantă în comportamentul copilului;
• oferiți copilului un timp limită pentru îndeplinirea anumitor sarcini;
• empatizați cu copilul dvs;
• ţineți legătura cu alţi părinţi aflaţi în situaţii similare.

Cadrele didactice pot apela la programe speciale care să se adapateze modului de învăţare al acestor elevi. De asemenea, le pot oferi ceva mai mult timp pentru rezolvarea testelor. În egală măsură, pot propune organizarea unor grupuri de studiu. Pentru a stimula capacitatea de învăţare copilului, acestora li se recomandă:

• atragerea atenţiei copilului, stând în apropierea lui;
• câştigarea şi menţinerea contactului vizual cu acesta;
• stabilirea clară a instrucţiunilor, într-un limbaj adecvat gradului de dezvoltare a copilului;
• oferirea unei singure instrucţiuni sau sarcini o dată;
• rugarea copilului să repete ce are de făcut;
• creşterea graduală a numărului de paşi ce trebuie urmăriţi;
• recompensarea fiecărei reuşite a copilului;
• oferirea de indicaţii vizuale despre fiecare acţiune pe care copilul trebuie să şi-o însuşească (aranjarea hainelor în ordine; aranajarea jucăriilor);
• învăţarea unor construcţii mnemotehnice sau a unor rime pentru a-l ajuta pe copil să ştie ce are de făcut. [1], [2], [3], [4], [11]

Important de reţinut

• Sub umbrela deficitului de atenţie se află mai multe afecţiuni precum: ADHD, tulburările de învăţare, tulburările din spectrul autismului, deficitele intelectuale şi retardul mental.
• Cauzele generale ale deficitului de atenţie sunt reprezentate de: fondul genetic; factorii de mediu (afectarea vieţii de familie; afectarea situaţiei şcolare)  afecţiuni psihiatrice de tipul depresiei şi al anxientăţii.
  
• Simptomele şi semnele urmărite se stabilesc pe categorii de vârstă şi în funcţie de afecțiunea căreia i se asociază deficitul de atenţie, însă dintre cele care atrag atenţia asupra acestei tulburări se remarcă: neatenţia la detalii; neatenţia în efectuarea anumitor sarcini şi activităţi; nefinalizarea sarcinilor sau a activităţilor începute.
  
• Diagnosticul este de cele mai multe ori clinic şi se stabileşte de către medicul specializat în psihiatria copilului şi a adolescentului şi de psihologul clinician.
  
• Tratamentul este specific fiecărei boli corelate cu deficitul de atenţie, însă în cazurile nu foarte grave, psihoterapia şi consilierea şcolară sunt suficiente pentru reechilibrarea comportamentală a copilului.