Fobia socială la adolescenţi

Fobia socială sau anxietatea socială este o tulburare psihică caracterizată prin sentimente intense de timiditate şi conştientizare excesivă a propriilor acţiuni ce se transformă în temeri extreme. Ca atare, persoana se va simţi nesigură în contexte sociale diverse.

Adolescenţii afectaţi sunt capabili să interacţioneze cu familia sau cu câţiva prieteni apropiaţi, însă ideea unor cunoştinţe noi sau a unor medii sociale noi le amplifică temerile. De asemenea, au tendinţa să se pună în permanenţă pe o treaptă socială inferioară.

Debutul se realizează, de obicei, în jurul vârstei de 13 ani, însă sunt documentate şi cazuri în care aceasta a apărut de la 3-4 ani.

Fobia socială este a treia afecţiune psihiatrică comună şi afectează 5-12% din populaţie la un moment dat în cursul vieţii. Aproximativ 5% dintre adolescenţi suferă de această tulburare şi fetele sunt mai afectate decât băieţii. Alte studii statistice indică faptul că frecvenţa în rândul copiilor este de 1/8. Conform datelor din literatura de specialitatea, 80% dintre copiii cu anxietate şi 60% dintre cei cu depresie nu primesc tratament adecvat. [1], [2], [3]

Mecanism psihopatologic

Este firesc ca o persoană să se teamă înaintea unei situaţii ce implică expunere, acest tip de comportament pregătind individul pentru a face faţă evenimentului respectiv. Reacţia de frică se manifestă în foba socială ca o teamă de un fenomen abstract. În sine nu este periculoasă, însă organismul reacţionează ca şi cum ar fi pus în pericol - prin grăbirea frecvenţei cardiace (tahicardie) şi respiratorii (tahipnee). Se manifestă, din punct de vedere biochimic, în special prin creşterea nivelului hormonului numit adrenalină. Pe scurt, în cazul acestor persoane, mecanismul de protecţie faţă de un agent stresor se activează când nu este necesar.

Simptomele fizice sunt experimentate la nivel psihic ca teamă sau nervozitate. Persoanele care se confruntă cu anxietatea socială sunt conştiente, de cele mai multe ori, de faptul că motivele lor sunt neîntemeiate, iar acest fapt îi poate face să se simtă din ce în ce mai singuri şi neînţeleşi. Acest fapt determină persoana afectată să evite contextele favorizante apariţiei anixetăţii sociale, legate aproape în permanenţă de situaţii ce presupun interacţiuni sociale: persoanele se tem să nu fie observate sau judecate de alţii. De asemenea, sunt îngrijorate de faptul că s-ar putea face de râs, că ar putea arăta caraghios, că ar putea greşi. În general, nu acceptă să fie criticate sau să se râdă de ele și se axează mai curând pe aspectele negative ale evenimentelor apărute în viaţa lor decât pe cele pozitive. Sunt incapabili să-şi atingă întregul potenţial și există tendința ca toate experienţele să fie extrem de conformiste, perfecţioniste, iar adolescentul va fi în permanenţă nesigur pe el. [1], [4], [5]

Cauze şi factori de risc

Cauzele sunt reprezentate de:

• fondul biologic al persoanei: transmiterea genetică (un părinte care se confruntă cu această problemă);
• comportamentele învăţate de la părinţi (anxietatea de separare);
• evenimentele sau experienţele trăite: abuzuri fizice sau psihice, divorţul părinţilor, diverse boli, decese în familie.

Factorii declanşatori sunt reprezentaţi de:

• întâlnirea unor persoane noi;
• necesitatea de a fi în centrul atenţiei;
• necesitatea de fi urmărit în timp ce face o acţiune;
• discuţiile obişnuite;
• discuţiile în public;
• discuţiile cu persoane importante;
• critica;
• vorbitul la telefon;
• utilizarea toaletelor publice;
• examenele;
• consumul de produse alimentare în public;
• participarea la petreceri sau evenimente sociale.

Temele anxietăţii la adolescenţi sunt: modul cum arată şi simt; acceptarea socială; conflictele legate de nevoia de independenţă. În încercarea de a reduce sau de a nega temerile pot recurge la comportamente riscante, consum de droguri sau comportamente sexuale impulsive. [2], [5], [6]

Semne şi simptome

Simptomele pot fi uşoare (superficiale) sau se pot complica cu atacuri de panică şi fobii. Simptomele anxietăţii sociale pot fi împărţite în: emoţionale, fizice şi comportamentale.

În categoria simptomelor emoţionale intră:

• conştientizarea excesivă a acţiunilor personale şi anxietatea apărută în situaţii cotidiene;
• îngrijorarea excesivă cu zile, săptămâni sau chiar luni înainte de producerea unui eveniment social;
• frica extremă de a nu fi judecat de alţii, în special persoane necunoscute;
• teama de a acţiona în moduri ce ar putea fi considerate de persoana afectată ca umilitoare;
• teama că ceilalţi îi vor observa nervozitatea.

Simptomele fizice sunt reprezentate de:

• congestia feţei (înroşire);
• dispnee (senzaţie de sufocare);
• greaţă sau senzaţia de „fluturi în stomac”;
• tremor (tremorul vocii);
• tahicardie sau constricţie toracică;
• transpiraţii reci;
• ameţeală şi, uneori, leşin.

Simptomele comportamentale se manifestă prin:

• evitarea situaţiilor sociale la un nivel la care să fie afectată viaţa cotidiană;
• adoptarea unei atitudini liniştite, absente sau izolarea de grup pentru a rămâne neobservat;
• nevoia de a avea un prieten de încredere prin preajmă oriunde ar merge;
• consumul de alcool înainte de orice context social pentru a reduce anxietatea.

Adolescenţii diagnosticaţi cu tulburare fobică socială sunt mai predispuşi să dezvolte depresie până la vârsta de 15 ani şi abuz de substanţe până la vârsta de 16-17 ani.

Atacul de panică este una dintre complicaţiile tulburării fobice sociale. Este mai frecvent la fete şi debutează în jurul vârstei de 15-19 ani. Se defineşte ca un episod de anxietate brutală acompaniată de simptome fizice şi emoţionale severe.
De asemenea, se pot asocia modificări de dispoziţie sau de alimentaţie. Unii pot recurge la gânduri şi sentimente suicidale. Poate apărea în contextul: depresiei, tulburărilor de alimentaţie sau ADHD-ului. [1], [4], [6], [7]

Diagnostic

Diagnosticul şi tratamentul sunt realizate de către un medic specializat în psihiatria copilului şi a adolescentului sau de către un psiholog clinician. Pentru a pune diagnosticul de fobie socială este necesar ca persistenţa simptomelor să se fi menţinut pentru minimum 6 luni, neputând fi asociată abuzului de substanţe, iar simptomele să se fi manifestat atât în prezenţa cunoscuţilor cât şi, mai ales, a persoanelor străine. Diagnosticul este în general clinic şi doar în cazul suspiciunii existenţei anumitor patologii organice generatoare de anxietate se va recurge la efectuarea unor investigaţii suplimentare (analize de sânge, teste imagistice).

Persoana care evaluează copilul trebuie să urmărească performanţele şcolare ale acestuia şi să explice motivele pentru care evită să meargă la şcoală. Nu trebuie neglijate în vederea stabilirii diagnosticului nici performanţele sociale şi nici discuţiile cu părinţii sau profesorii.

Diagnosticul diferenţial faţă de anxietatea normală este indicat de: intensitatea mult mai crescută a anxietăţii în cazul fobiei sociale, greu controlabile prin metode uzuale (exerciţii de respiraţie, relaxare sau ajutorul prietenilor) şi care interferează cu desfăşurarea normală a vieţii cotidiene. De asemenea, diagnosticul diferenţial trebuie făcut cu alte tulburări anxioase, depresie, abuz de substanţe. Trebuie diferenţiată şi de mutismul selectiv, în care simptomele specifice anxietăţii sociale apar doar în contextele în care adolescentul se simte nesigur sau inconfortabil. [1], [2], [4]

Tratament

Scopurile tratamentului sunt:

• controlul fricii;
• dezvoltarea încrederii;
• dezvoltarea unor abilităţi pentru depăşirea obstacolelor psihice sau emoţionale;
• confruntarea cu acţiunile care induc anxietate.  

Este crucial să fie descoperite şi analizate gândurile negative în vederea înlăturării acestora fie singur, fie alături de un psihoterapeut.

Gândirea negativă capabilă să inducă o stare şi mai profundă de disconfort gravitează în jurul mai multor comportamente ce ţin de personalitatea individului:

• „citirea gândurilor” persoanelor din jur (individul va analiza fiecare gest al oamenilor considerând că le poate citi gândurile);
• capacitatea de a „prezice” viitorul (este foarte sigur că o situaţie se va finaliza în defavoarea lui);
• gândirea catastrofală;
• personalizarea atitudinilor celorlalţi.

Controlul respiraţiei are un rol covârşitor în reducerea anxietăţii. Tahipneea (creşterea frecvenţei respiratorii) declanşată de un agent stresor dezechilibrează balanţa oxigen-dioxid de carbon în sensul creşterii nivelului de dioxid de carbon, ceea ce va induce o accentuare a anxietăţii (ameţeală, senzaţie de sufocare, tahicardie, tensiune musculară) . Astfel, pentru controlul respiraţiei se recomandă: exerciţii de respiraţie, exerciţii de relaxare musculară progresivă, meditaţie, yoga.

Evitarea situaţiilor considerate solicitante din punct de vedere psihic nu face decât să amplifice starea anxioasă. Pentru a fi eficientă înfrângerea temerilor, aceasta trebuie să se realizeze progresiv, urmărind un plan bine pus la punct care vizează: evitarea înfruntării celor mai mari temeri din prima; răbdare; utilizarea diferitelor tehnici de autocontrol.

Construirea unor relaţii mai bune are şi ea un rol fundamental în depăşirea anxietăţii sociale. Dacă este posibil, adolescentul ar trebui să înveţe: tehnici de interacţionare şi asertivitate; să se implice în activităţi de voluntariat care-i fac plăcere; să lucreze la abilităţile de comunicare.

Modificarea stilului de viaţă, de asemenea, utilă în reducerea anxietăţii presupune: evitarea sau limitarea cofeinei (cafea, ceai, băuturi cofeinizate, energizante); consumul moderat de alcool (atacurile de panică pot fi induse de cantităţile excesive de alcool); renunţarea la fumat; respectarea orelor de somn (privarea de somn induce anxietate) .

Tratamentul propriu-zis constă în combinarea ajutorului psihologic, medicaţiei, consilierii şcolare, tehnicilor de reducere a simptomelor anxioase (biofeedback, mindfulness, relaxare musculară profundă, meditaţie) şi menţinerii unei rutine.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală s-a dovedit a fi cea mai eficientă modalitate de control al gândurilor şi al emoţiilor. În linii mari, aceasta presupune, în primă instanţă, reconstrucţia pozitivă (înlocuirea gândurilor negative, debilitante cu unele pozitive) şi, ulterior, expunerea la situaţiile generatore de stres (înfruntarea situaţiilor sociale în mod treptat, sistematic, în locul evitării acestora). În egală măsură, are capacitatea de a-l învăţa pe pacient să-şi controleze simptomele fizice prin exerciţii de relaxare şi prin exerciţii de respiraţie.

Medicaţia urmăreşte controlul circuitelor emoţionale. Se consideră utilă în combinaţie cu psihoterapia sau cu tehnicile de relaxare. Trebuie subliniat că, oprită brusc, induce reapariţia simptomelor într-o manieră amplificată. Medicul psihiatru poate prescrie:

• beta-blocante pentru controlul simptomelor fizice, dată fiind blocarea eliberării de adrenalină;
• antidepresive, dacă anxietatea este severă, debilitantă, preferându-se inhibitori selectivi de recaptare ai serotoninei (paroxetină şi sertralină) sau inhibitori selectivi de recaptare a serotoninei şi a noradrenalinei (venlafaxină); antidepresive triciclice (imipramina, doxepina, nortiptilina) cu urmărirea periodică a activităţii electrice a cordului (electrocardiogramă);
• benzodiazepine (alprazolam, clonazepam, lorazepam), folosite, de regulă, ca medicaţie de rezervă, întrucât au efect sedativ şi pot provoca dependenţă. [2], [4], [8], [9]

Important de reținut

Sintetizând, modul în care fobia socială afectează viaţa unui adolescent cuprinde următoarele situații:

• se simte singură sau nemulţumită de posibilele prietenii pe care le-ar putea lega sau evenimente la care ar putea participa;
• nu experimentează oportunităţile pe care le oferă mediul şcolar;
• pierde oportunităţile de a împărtăși talentul lor cu ceilalţi şi de a deprinde îndeletniciri noi;
• evită: mersul la cumpărături, vorbitul în faţa clasei; utilizarea toaletelor publice, mersul la sala de forţă etc.

Fobiile la adolescenţi implică şcoala şi performanţele şcolare, astfel că se poate ajunge atât la absenteism şcolar şi reducerea stimei de sine, cât şi la agorafobie (teama de a fi departe de casă sau de părinţi mai mult decât teama de oameni sau de locuri foarte aglomerate).

Este necesar ca familia şi prietenii să:

• sprijine adolescentul pentru stabilirea unor ţinte gradual de atins şi să-şi ofere sprijinul de-a lungul întregii etape evolutive;
• în vederea înfruntării temerilor, prietenii nu trebuie să lupte în locul persoanelor afectate de fobia socială; acest fapt îi va descuraja suplimentar şi astfel procesul de vindecare va fi şi mai anevoios.

Şi părinţii pot discuta cu experţi în controlul tulburărilor anxioase pentru a învăţa care sunt metodele optime de acţiune în cazul în care copii lor se confruntă cu fobia social.

Cum puteți ajuta un adolescent cu fobie socială:

• informați-vă;
• încurajați-l să caute ajutor de specialitate;
• ascultă-i temerile, probleme şi grijile;
• oferiți-i feedback pozitiv;
• nu îl judecați;
• acceptați percepţiile şi emoţiile lui ca fiind reale şi valide;
• ajutați-l să înveţe tehnici de control al timpului;
• rețineți că protejarea excesivă nu este benefică şi chiar poate înrăutăţi starea lui. [1], [5], [10]