Impetigo

Impetigo este o boală infecto-contagioasă care interesează în majoritatea cazurilor stratul superficial a pielii și se localizează cu precădere la nivelul feței, gâtului sau mâinilor. Din punct de vedere al incidenței, impetigo apare adesea la copiii cu vârsta cuprinsă între 2 și 5 ani, fiind considerată cea mai frecventă afecțiune dermatologică infecțioasă de natură bacteriană la această categorie de vârstă.

Impetigo prezintă caracter contagios, fiind rapid răspândită în colectivele grădinițelor și școlilor. Observarea apariției manifestărilor caracteristice necesită consultul medicului de specialitate și administrarea tratamentului adecvat pentru eradicarea focarului de infecție.

Sub tratament, simptomatologia specifică este vindecată într-un interval de aproximativ o săptămână, fără tratament aceasta poate persista o perioadă mai lungă, de aproximativ două sau trei săptămâni. Astfel, este important de reținut faptul că impetigo nu este o boală infecțioasă gravă, însă caracterul contagios al bolii impune recunoașterea simptomelor acesteia și adresarea la medicul pediatru pentru evaluarea clinică și stabilirea conduitei terapeutice. (2, 4)

Cauze și factori de risc

Boala impetigo este dezvoltată în urma contaminării pielii cu agenți bacterieni. Microorganismele bacteriene responsabile de apariția acestei infecții sunt Stafilococcus aureus și/sau Streptococcus pyogenes (streptococ β hemolitic de grup A). Poarta de intrare a agenților bacterieni este reprezentată de leziuni ale pielii (prezența unei boli dermatologice: eczemă, scabie) sau strat epidermal aparent sănătos, dar cu prezența unor înțepături, tăieturi superficiale. În situația în care afecțiunea este dezvoltată în urma infectării unei plăgi sau înțepături este considerat impetigo primar, iar boala infecto-contagioasă dezvoltată pe un fond patologic (prezintă asociat eczeme sau alte boli dermatologice) este considerată impetigo secundar.

Un aspect extrem de important de reținut este faptul că boala impetigo prezintă un caracter contagios semnificativ. Astfel, contactul fizic direct cu persoanele infectate sau folosirea prosoapelor sau pieselor vestimentare comune pot conduce la dezvoltarea acestei infecții. În anumite situații simptomele pot lipsi într-un interval de 4 până la 10 zile de la contactul cu o persoană infectată, iar în acest caz infecția poate fi răspândită în necunoștință de cauză.

Factorii de risc cunoscuți sunt reprezentați de:

• colectivele mari de copii (grădinițe, școli);
• igiena deficitară;
• condițiile de umiditate și căldură;
• prezența unor afecțiuni dermatologice (dermatite, scabie), afecțiuni sau terapii care slăbesc sistemul imunitar al copilului (HIV, chimioterapie), dar și prezența diabetului zaharat de tip I poate cauza susceptibiltate în dezvoltarea infecțiilor de natură bacteriană, virală sau fungică. (1, 3)

Semne și simptome

Impetigo prezintă două forme evidențiate clinic prin manifestări distincte:

• forma buloasă;
• forma nonbuloasă.

În ambele forme semnele specifice se localizează cu precădere la nivelul feței (gură, nas) și al membrelor superioare (antebraț) și inferioare, iar la copiii mici prezența leziunilor poate fi decelată la nivelul zonei fesiere și abdominale care vine în contact direct cu scutecul.

Impetigo, forma nonbuloasă, este cel mai frecvent întâlnită la copii. Adesea boala este cauzată de infecția cu Stafilococcus aureus, însă infecția cu Streptococcus pyogenes poate fi de asemnea, incriminată. În acest context, tabloul clinic este caracterizat inițial de prezența unor macule sau papule care ulterior se tranformă în vezicule. Aceste vezicule se rup cu ușurință, rămânând aspectul uscat de crustă a cărei caracteristică unică este dată de culoarea asemănătoare mierii. În plus, leziunile sunt pruriginoase și nedureroase. Alte manifestări clinice întâlnite în cazuri rare însă, cu un grad de severitate crescut, sunt reprezentate de sindromul febril și limfadenopatie regională.

Răspândirea acestui tip de infecție se poate produce prin mecanismul de autoinoculare la nivelul aceleiași zone afectate a corpului sau prin contaminarea altor persoane în urma contactului direct cu persoana afectată.
Vindecarea acestei forme poate fi spontană, completă (fără cicatrici) în decursul a câteva săptămâni, în situația în care conduita terapeutică adecvată nu este implementată. (1, 2, 4)

Impetigo, forma buloasă, este cauzată în exclusivitate de infecția cu Stafilococcus aureus. Categoria de vârstă cea mai afectată de acest tip de infecție este reprezentată de nou-născuți, însă formele de impetigo bulos nu sunt excluse în rândul tinerilor. Tabloul clinic caracteristic este reprezentat de veziculele superficial apărute la nivel tegumentar, cu margini bine delimitate și fără apariția eritemului perivezicular. Aceste vezicule au un diametru de aproximativ 1-2 centimetri și prezintă conținut lichidian de aspect clar sau purulent. Eliminarea conținutului vezicular se face mai tardiv față de forma nonbuloasă, fiind urmată de apariția unor cruste de culoare gălbuie. Vindecarea leziunilor în timp nu determină formarea unor cicatrici.
Spre deosebire de forma nonbuloasă, veziculele specifice formei buloase de impetigo sunt dureroase și prezintă prurit la nivel perivezicular.

Zonele de apariție preferențiale ale acestei forme de impetigo sunt axilele, pliurile cutanate ale gâtului, zona fesieră și a coapselor (la sugari), membrele inferioare sau superioare, zona mediană a toracelui (la tineri). Alte simptome caracteristice acestei afecțiuni sunt febra, fatigabilitate sau diaree. (1, 4)

Caracterul contagios nu prezintă un grad înalt asemeni formei nonbuloase, formele de impetigo bulos fiind sporadice. (4)

Diagnostic

Elementele clinice ale bolii impetigo sunt elemente definitorii de diagnostic. Astfel, diagnosticul de certitudine necesită examinarea clinică realizată de către medicul pediatru specialist fără evaluări paraclinice suplimentare. În anumite situații excepționale însă, este necesară prelevarea conținutului vezicular și examinarea acestuia cu scopul recunoașterii agentului bacterian incriminat și recomandarea administrării terapiei antibiotice țintite.

Diagnosticul diferențial prezintă o importanță deosebită în cadrul acestei afecțiuni.
Impetigo, forma nonbuloasă este important a fi clinic diferențiată de patologii precum: dermatita atopică, dermatita de contact, dermatofitoza, ectima, infecția cu virusul Herpes Simplex, lupusul eritematos discoid (lupus eritematos cutanat cronic), pemfigusul.
Impetigo, forma buloasă, este necesar a fi evaluat clinic și diferențiat de: sindromul Stevens-Johnson, arsurile termice, infecția cu virusul Herpes Simplex, lupusul eritematos bulos, pemfigoidul bulos, necroliza toxică epidermală, înțepăturile de insecte. (4)

Tratament

Conduita terapeutică este stabilită de medicul curant în urma examinării clinice a copilului, având în vedere vârsta și simptomele prezentate.

Medicația de elecție în boala impetigo cu localizare limitată este terapia antibiotică topică (mupirocin și acid fusidic). (4)

Antibioticele orale reprezintă o linie terapeutică importantă, recomandată în condițiile în care boala impetigo a diseminat, iar simptomele de natură sistemică (febră, limfadenopatie) sunt prezente. Conduita terapeutică în astfel de cazuri constă în administrarea de peniciline, cefalosporine, macrolide. Important de reținut este că din această categorie eritromicina nu prezintă efecte benefice semnificative și nu este indicată utilizarea acesteia în cadrul afecțiunii. (1, 4)

Evoluție și prognostic

Impetigo este o afecțiune infecțioasă dermatologică ale cărei leziuni pot fi vindecate spontan în decursul a 2-3 săptămâni. Cu toate acestea, conduita terapeutică este recomandată deoarece este necesară limitarea răspândirii infecției și prevenirea apariției complicațiilor. Prognosticul bolii este in majoritatea cazurilor favorabil.

Impetigo prezintă rar complicații, însă apariția lor necesită evaluarea imediată a pacientului de către medicul de specialitate. Complicațiile posibile ale bolii sunt celulita (inflamația țesutului celular subcutanat), septicemia, sindromul stafilococic al pielii opărite (boala Ritter), glomerulonefrita post-streptococică. (1, 3)