Ticurile la copii

Ticurile la copii sunt reprezentate de anumite miÈ™cări ale corpului sau sunete vocale lipsite de ritmicitate, rapide, repetate, care pot fi întrerupte È™i eliminate prin voință È™i autocontrol. Aceste miÈ™cări lipsite de ritmicitate pot fi simple sau complexe È™i sunt realizate involuntar, deseori inconÈ™tient. Ticurile pot fi întrerupte pentru un timp limitat prin autocontrol È™i voință.

Ticurile realizate de copii prin efectuarea în mod repetat a unor miÈ™cări se numesc ticuri motorii, iar sunetele involuntare, emise în mod repetat, sunt denumite ticuri vocale.

În majoritatea cazurilor, ticurile apar în copilărie până în jurul vârstei de 10 ani È™i se remit spontan în perioada adolescenÈ›ei sau de adult tânăr. Există însă È™i anumite cazuri (în cadrul diferitelor afecÈ›iuni) când ticurile apar după vârsta de 10 ani È™i persistă în adolescență, în perioada de adult tânăr sau chiar pentru tot restul vieÈ›ii.

După cum spuneam, aceste mișcări repetitive și involuntare pot fi simple sau complexe:

• Ticurile motorii simple sunt caracterizate prin mobilizarea unei singure grupe de muÈ™chi iar cele complexe presupun mobilizarea mai multor grupe musculare.
• Ticurile vocale simple sunt reprezentate de unul sau mai multe sunete emise involuntar pe când, ticurile vocale complexe sunt caracterizate prin rostirea involuntară È™i repetată a unuia sau mai multor cuvinte.

În copilărie, ticurile apar pe fondul unor tulburări nervoase È™i pot dispărea spontan.

Cele mai frecvente ticuri motorii întâlnite în rândul copiiilor sunt clipirea frecventă, grimase faciale, ridicarea umerilor, ridicarea braÈ›elor, strâmbarea nasului, tuÈ™itul, deschiderea È™i închiderea gurii, muÈ™carea buzelor, miÈ™cări repetate ale capului. Cele mai frecvente ticuri vocale întâlnite în copilărie sunt zbieretele, grohăitul, plescăitul sau sâsâitul.

DSM (Manualul de Diagnostic È™i Statistică al Tulburărilor Mentale) prezintă o clasificare aparte a acestor tulburări motorii. Acesta permite împărÈ›irea ticurilor în È™ase categorii, în funcÈ›ie de contextul apariÈ›iei È™i factorul declanÈ™ator:

• ticuri nervoase provizorii
• ticurile apărute în cadrul sindromului Tourette
• ticurile apărute în urma ingestiei sau inhalării diferitelor substanÈ›e chimice sau toxice
• ticurile apărute în diferite condiÈ›ii patologice
• ticuril motorii sau vocale cronicizate
• ticuri nervoase fără existenÈ›a unei anumite cauze de apariÈ›ie.

Ticurile motorii È™i vocale cronicizate apar, de regulă, înaintea vârstei de 18 ani È™i prezintă o durată mai mare de 12 luni.
Ticurile provizorii sunt acele tulburări motorii apărute în rândul adolescenÈ›ilor aflaÈ›i sub vârsta de 18 ani È™i durează mai puÈ›in de 12 luni.
Ticurile apărute în cadrul sindromului Tourette sunt acele tulburări motorii apărute înaintea vârstei de 11 ani, în rândul copiiilor diagnosticaÈ›i cu sindrom Tourette; apar de mai multe ori pe zi È™i sunt însoÈ›ite de ecolalie È™i coprolalie.
Ticurile nervoase apărute în urma ingestiei sau inhalării diferitelor substanÈ›e chimice sau toxice sunt acele tulburări motorii apărute în urma incidentelor de acest fel, care pot persista timp îndelungat sau chiar pentru tot restul vieÈ›ii.
Ticurile apărute în cadrul diferitelor condiÈ›ii patologice sunt acele tulburări motorii rezultate în urma unor traumatisme cerebrale, unor infecÈ›ii cerebrale (meningită, encefalită), a unui accident vascular cerebral (în cazul copiiilor cu anevrism cerebral) sau în urma efectuării unor intervenÈ›ii chirurgicale neurologice. [1], [2], [3], [4]

Epidemiologie

Ticurile reprezintă cele mai frecvente tulburări motorii întâlnite în rândul copiiilor. Studiile efectuate în acest sens au demonstrat faptul că aproximativ 20% din totalitatea copiiilor aflaÈ›i între vârsta de 5 È™i 10 ani prezintă ticuri nervoase. Rata de afectare începând de la naÈ™tere È™i până în adolescență este mult mai mare.

Procentul de copii afectaÈ›i de aceste tulburări motorii variază în funcÈ›ie de vârstă astfel: din totalitatea copiiilor aflaÈ›i la vârsta preÈ™colară, aproximativ 22% prezintă ticuri nervoase; din totalitatea copiiilor aflaÈ›i în clasele primare, aproximativ 7% prezintă ticuri nervoase iar din totalitatea adolescenÈ›ilor, aproximativ 3% prezintă astfel de tulburări motorii.

Ticurile la copii sunt mult mai frecvent întâlnite în rândul băieÈ›ilor decât în rândul fetelor. Raportul de afectare între cele două sexe este de 4 la 1 în favoarea băieÈ›ilor. [2], [3], [4]

Cauze și factori de risc

Factorii etiologici principali care determină apariÈ›ia ticurilor în copilărie sunt următoarele afecÈ›iuni sau stări patologice:

• Ereditatea
• Factorii mediului intrauterin: fumatul în timpul sarcinii, medicamente administrate în perioada sarcinii, consumul de droguri în timpul sarcinii, greutatea mică la naÈ™tere în cazul sarcinilor gemelare
• Sindromul Tourette
• Sindromul Levine-Critchley
• Boala Wilson
• Boala Huntington
• Expunerea mamei la monoxid de carbon (intoxicaÈ›ia cu monoxid de carbon în perioada sarcinii)
• Deficitul de magneziu (hipomagnezemia)
• Anumite medicamente.

Factorii care pot agrava ticurile la copii sunt reprezentați de următoarele aspecte:

• Stresul psihic
• Oboseala
• Anxietatea
• Stările conflictuale în familie
• EmoÈ›iile puternice. [1], [2], [3], [4]

Semne și simptome clinice

Ticurile la copii se pot prezenta sub aspectul următoarelor manifestări clinice:

• ecopraxie (imitarea gesturilor sau a miÈ™cărilor realizate de către o altă persoană)
• copropraxie (realizarea unor gesturi obscene sau atingerea frecventă a zonei genitale)
• ecolalie (repetarea cuvintelor a frazei emise de către o altă persoană)
• coprolalia (rostirea frecventă a unor înjurături sau cuvinte obscene)
• palilalia (repetarea propriilor cuvinte rostite anterior)
• lătrături
• gemete
• È›ipete
• strigăte
• grohăieli
• pufnituri (sunete emise în momentul evacuării puternice a aerului pe nas)
• tragerea aerului pe nas
• râgâieli
• tuÈ™it
• grohăit
• plescăit
• sâsâit
• mobilizarea antero-posterioară a urechilor
• ridicarea sprâncenelor
• clipirea frecventă
• strâmbarea nasului sau a gurii
• deplasarea antero-posterioară a mandibulei
• grimase faciale
• ridicarea umerilor
• ridicarea braÈ›elor
• muÈ™carea buzelor
• miÈ™cări repetate ale capului
• luxarea capului sau a corpului
• rotirea capului
• È›opăituri
• sărituri.

AfecÈ›iuni care pot determina apariÈ›ia ticurilor în copilărie, alte simptome È™i tratament

Sindromul Tourette

Cea mai frecventă cauză de apariÈ›ie a ticurilor în copilărie este sindromul Tourette, cunoscut È™i sub denumirea de boala ticurilor. Sindromul Tourette este o boală genetică cu transmitere autozomal dominantă, care debutează în copilărie. Această boală este mult mai frecvent întâlnită în rândul persoanelor de sex masculin, cu un raport de afectare de 3 la 1 în favoarea băieÈ›ilor.
Din punct de vedere clinic, boala debutează prin apariÈ›ia unor ticuri simple precum clipitul, tragerea aerului pe nas, grimase faciale sau miÈ™cările spontane ale capului. Acestea ticuri simple vor fi transformate în ticuri complexe, precum pufnituri, strâmbarea repetată a nasului, vocalizări iritante, etc.
Ticurile vocale se prezintă iniÈ›ial sub aspectul unor zgomote lătrătoare sau mormăieli, pentru ca mai apoi să se transforme în adevărate È›ipete sau È›iuituri.
Pe parcursul evoluÈ›iei bolii pot apărea (care reprezintă repetarea unor fraze emise de cineva È™i chiar a cuvintelor personale) È™i coprolalia (rostirea în mod involuntar a unor înjurături sau a unor cuvinte obscene).
Diagnosticul bolii se bazează pe prezenÈ›a semnelor clinice descrise anterior. Este necesară diferenÈ›ierea sindromului Tourette de ticurile cu caracter tranzitor. Aceasta se poate realiza prin monitorizarea îndelungată a bolnavului.
Sindromul Tourette apare foarte frecvent în rândul copiiilor diagnosticaÈ›i cu ADHD, dizabilități de concentrare È™i memorare sau tulburare obsesiv-compulsivă (TOC). Din această cauză, recuperarea bolnavului este foarte dificilă.
Tratamentul sindromului Tourette presupune administrarea de Clonidină sau alte medicamente antipsihotice.
Doza de Clonidină administrată este cuprinsă între 0,05 È™i 0,1 mg de substanță medicamentoasă, de patru ori pe zi. În caz de apariÈ›ie a unor efecte secundare precum fatigabilitate sau hipotensiune arterială, doza de medicament poate fi redusă.
Dintre medicamentele antipsihotice administrate copiiilor cu sindrom Tourette amintim: Haoperidolul, Olanzapina, Risperidona.
Pe măsură ce simptomatologia clinică dispare, doza de medicament antipsihotic va fi redusă. În urma administrării de antipsihotice au fost semnalate anumite reacÈ›ii adverse precum: acatizie, disforie, diskinezie. Aceste manifestări pot fi reduse atunci când se administrează o doză mai redusă de medicament dimineaÈ›a la trezire È™i o doză mai mare de medicament seara, înainte de culcare. [1], [2], [5], [6], [7]

Deficitul de magneziu

Deficitul de magneziu în copilărie poate determina apariÈ›ia ticurilor. În acest caz, pe lângă ticuri nervoase, copiii mai pot prezenta oboseală, irascibilitate, treziri nocturne frecvente cu acuza unor dureri abdominale colicative È™i crampe musculare intense, insomnie, scăderea capacității de concentrare È™i memorare, neliniÈ™te, agitaÈ›ie, cefalee, constipaÈ›ie, spasme musculare, ameÈ›eli, greÈ›uri, sensibilitate crescută la zgomote, bruxism (scrâÈ™nirea dinÈ›ilor).
Aceste manifestări clinice vor persista pe toată perioada deficitului de magneziu și vor dispărea după corectarea acestuia.
Tratamentul presupune corectarea hipomagnezemiei prin adoptarea unui regim alimentar bogat în magneziu È™i administrarea magneziului sub formă medicamentoasă. Din alimentele cu conÈ›inut crescut în maneziu amintim: spanacul, nucile, broccoli, alunele, ovăzul, seminÈ›ele de floarea-soarelui. Tratamentul medicamentos presupune administrarea sărurilor de magneziu (clorură de magneziu, gluconat de magneziu, sulfat de magneziu). [1], [2], [3], [4]

IntoxicaÈ›ia cu monoxid de carbon în perioada sarcinii

Ticurile la copii mai pot fi datorate expunerii prelungite a mamei în perioada sarcinii la monoxid de carbon. Monoxidul de carbon este un gaz lipsit de culoare È™i miros, apărut în urma procesului incomplet de ardere a hidrocarburilor. Acest gaz ajunge în sângele matern, prin inhalare, iar mai apoi, prin intermediul circulaÈ›iei, în sângele fetal determinând apariÈ›ia unor tulburări fetale atât în perioada prenatală, cât È™i după naÈ™tere.
Ticurile apărute la copii în urma intoxicaÈ›iei prenatale cu monoxid de carbon pot fi însoÈ›ite de durere precordială, durere toracică, cefalee, confuzie, slăbiciune musculară, greÈ›uri, dispnee, scăderea capacității de concentrare, tulburări de vedere, insuficiență respiratorie, sincopă, convulsii, obnubilare, pierdereastării de conÈ™tiință È™i chiar comă.
Diagnosticarea intoxicației prenatale cu monoxid de carbon la copil se poate realiza prin determinarea gazelor arteriale și a carboxihemoglobinei.
Tratamentul intoxicaÈ›iei cu monoxid de carbon la mamă presupune oxigenarea precoce prin mască. În cazul copiiilor cu intoxicaÈ›ie prenatală cu monoxid de carbon există riscul ca aceste manifestăi clinice să persiste timp îndelungat de la naÈ™tere È™i chiar pentru tot restul vieÈ›ii. [1], [2], [3], [4]

Boala Wilson

Boala Wilson sau toxicitatea ereditară a cuprului este o altă afecțiune care poate determina apariția ticurilor la copii. Această afecțiune se caracterizează prin depunerea anormală a cuprului la nivel hepatic și la nivelul altor organe, cu apariția manifestărilor clinice neurologice și hepatice.
În majoritatea cazurilor, în perioada adolescenÈ›ei, prima manifestare clinică este apariÈ›ia unei hepatite acute, cu evoluÈ›ie fulminantă sau cronice.
Ticurile fac parte din categoria manifestărilor clinice neurologice apărute în cadrul bolii Wilson. Acestea sunt mai frecvente în cazul copiiilor È™i pot fi însoÈ›ite de tremor, disfagie, distonie, dizartrie, hipersalivaÈ›ie, coree, apariÈ›ia inelului Kayser-Fleischer, tulburări de coordonare.
Diagnosticul de boală Wilson se pune pe baza manifestărilor clinice prezentate anterior È™i în urma efectuării unor investigaÈ›ii paraclinice precum determinarea cruloplasminei serice È™i examenul sumar de urină (prezenÈ›a cuprului în urina excetată).
Tratamentul în boala Wilson presupune administrarea antibioterapiei chelatoare cu Penicilamină. În cadrul tratamentului etiologic, Penicilamina se asociază, de regulă, cu Piridoxina. După instituirea tratamentului etiologic care determină eliminarea excesului de cupru din organism, majoritatea manifestărilor clinice (inclusiv ticurile) vor dispărea. În cazul bolnavilor cu intoleranță la Penicilamină, precum È™i în cazul bolnavilor în rândul cărora au fost înregistrate efecte adverse severe ale antibioterapiei cu Penicilamină, se administrează Trientină hidroclorid.
Pentru a preveni reacumularea patologică a cuprului la nivelul organelor se administrează Acetatul de zinc sau Tetratiomolibdatul de amoniu. [1], [2], [3], [4]

Boala Huntington

Boala Huntington este o altă afecÈ›iune care poate determina apariÈ›ia ticurilor în copilărie. Boala sau coreea Huntington este o afecÈ›iune genetică cu transmitere autozomal dominantă, care presupune apariÈ›ia unor tulburări cognitive (rezultate din alterarea funcÈ›iei cognitive) însoÈ›ite de coree.
Această boală este mai frecvent întâlnită în rândul persoanelor de vârsta a doua, dar există È™i cazuri rare de coree Huntington apărută în copilărie.
Pe lângă ticuri, copilul cu boală Huntington poate prezenta iritabilitate, izolare È™i comportament antisocial, apatie, tulburări motorii (mers ritmat, grimase faciale, scurtarea extremităților, incapacitatea susÈ›inerii unui act motor, distonie, ataxie).
Diagnosticarea bolii se realizează coroborând datele clinice prezentate anterior cu rezultatele investigaÈ›iilor paraclinice (CT, RMN).
Tratamentul în cadrul bolii Huntingtonpresupune ameliorarea simptomatologiei clinice. Coreea È™i agitaÈ›ia psiho-motorie pot fi ameliorate prin administrarea medicamentelor antipsihotice (Haloperidol, Clorpromazină, Rezerpină). [1], [2], [3], [4]

Ticurile nervoase la copii

Ticurile pot apărea în rândul copiiilor È™i în absenÈ›a unei anumite cauze patologice. În contextul stărilor de stres psihic, copiii pot dezvolta anumite ticrui denumite „ticuri nervoase”, care vor persista pe toată perioada de încordare psihică iar după sistarea acestei perioade, ticurile vor dispărea spontan.

Stresul psihic la copii poate fi determinat de activitatea intelectuală intensă la È™coală, prezenÈ›a certurilor în familie, traume psihice precum pierderea unei persoane dragi, divorÈ›ul părinÈ›ilor, etc. În astfel de situaÈ›ii, datorită implicării emoÈ›ionale prea mari a copilului (chair dacă el pare inconÈ™tient È™i dezinteresat de lucrurile care se întâmplă în jurul lui; el este implicat È™i afectat în mod direct de lucrurile care-l înconjoară), pot apărea astfel de tulburări motorii repetitive, pe fondul slăbirii sistemului nervos. Acestea pot fi un semn indirect al cedării nervoase.

În alte cazuri, ticurile pot apărea la copil în urma vizionării unor programe de televiziune special concepute pentru copii, aceÈ™tia din urmă luându-È™i drept modele anumite personaje prezente în cadrul acelor programe. În numeroase cazuri, ticurile pot rezulta din dorinÈ›a copilului de a imita un anumit personaj îndrăgit.

Anturajul prezintă È™i el un rol important în dezvoltarea ticurilor la copii. Prieteniile rele cu persoane nervoase, irascibile, pot favoriza apariÈ›ia unor manifestări neplăcute la copil. În timp, el va deveni nervos È™i irascibil, asemenea, colegului sau prietenului său cu care îÈ™i petrece o mare parte din zi.

Ereditatea s-a dovedit a avea un rol important în dezvoltarea ticurilor la copilărie. Studiile au arătat că în numeroase cazuri, părinÈ›ii copilului care a dezvoltat diferite ticuri, au prezentat È™i ei în copilărie episoade asemănătoare.

Pentru evitarea apariÈ›iei ticurilor la copil, apărute în absenÈ›a unei anumite cauze patologice, se recomandă adoptarea în familie a unei atmosfere plăcute È™i relaxante, fără certuri sau stări tensionate. DivorÈ›ul nu este o soluÈ›ie de rezolvare a conflictelor familiale, ci el poate determina apariÈ›ia unor traume psihice în rândul copiiilor care, de cele mai multe ori, nu mai pot fi ameliorate.

De asemenea, părintele trebuie să urmărească comportamentul copilului acasă È™i la È™coală, anturajul È™i persoanele cu care aceste îÈ™i petrece timpul atunci când este plecat de acasă, emisiunile de televiziune urmărite de către acesta.

Evitarea stărilor tensionate È™i conflictuale în familie, renunÈ›area la anturajele rele, întreruperea vizionării emisiunilor de televiziune care promovează violenÈ›a (chiar dacă acele emisiuni sunt special concepute pentru copii) vor determina dispariÈ›ia în timp a ticurilor apărute la copil.

În anumite cazuri mai severe, atunci când ticurile pot determina lezarea sau afectarea într-un fel sau altul a stării de sănătate a copilului, este necesară consultarea unui psiholog sau a unui psihiatru. În absenÈ›a răspunsului la tratamentul comportamental, se indică medicaÈ›ie specifică. [1], [2], [3], [4]

Tratament

Tratamentul ticurilor apărute în copilărie presupune atât îndepărtarea factorului determinant sau a cauzei declanÈ™atoare, cât È™i ameliorarea simptomatologiei prezente.

Tratamentul simptomatic presupune administrarea Clonidinei și a medicamentelor antipsihotice (Haloperidol, Olanzapină, Pimozid, Risperidonă).

Tratament etiologic. În cazul ticurilor apărute în cadrul afecÈ›iunilor din sfera neurologică (sindrom Tourette, boală Huntington), tratamentul cu Clonidină È™i antipsihotice poate fi suficient. În cazul traumatismelor cerebrale se încearcă iniÈ›ierea tratamentului chirurgical de corectare a acestora (în caz de accident vascular cerebral). În cazul infecÈ›iilor cerebrale se administrează antibioterapie conform rezultatelor obÈ›inute în urma examinării lichidului cefalo-rahidian, a hemoculturii, etc.

În cazul hipomagnezemiei se administrează magneziu pe cale injectabilă.

În boala Wilson se instituie antibioterapia chelatoare cu Penicilamină È™i Piridoxină. [1], [2], [3], [4]