Comportamentul agresiv la copilul mic

Comportamentul agresiv la copii reprezintă unul dintre aspectele delicate cu care se confruntă părinții, educatorii și ceilalți adulți implicați în dezvoltarea copiilor, cu atât mai mult cu cât, dacă nu sunt gestionate corespunzător în copilărie, astfel de manifestări pot avea efecte negative asupra dezvoltării ulterioare a copiilor.

Când și de ce apare comportamentul agresiv la copii?

Este important de menționat că agresivitatea se învață, la fel ca oricare alt comportament. Copiii nu se nasc agresivi, ci deprind acest comportament negativ.

Manifestarea agresivității nu poate fi redusă la o cauză simplă, dimpotrivă, o serie de factori pot interveni, care cresc (factori de risc) sau reduc (factori protectori) posibilitatea apariției acestui comportament. (1)

Printre factorii de risc ai agresivității sunt menționați în literatura de specialitate:

• factorii individuali – temperamentul dificil, capacitatea scăzută de auto-control al emoțiilor etc.
• familia – mediul familial, interacțiunile pozitive și negative pe care cel mic le are cu ceilalți membri, modul în care aceștia gestionează furia și frustrarea sunt observate și imitate de copil; o disciplină prea strictă, neglijarea sau respingerea din partea părinților, abuzul etc. sunt factori care  favorizează un comportament agresiv al micuților;
• factorii de mediu – s-a observat că dezvoltarea unui comportament agresiv poate fi influențată și de unele aspecte ale mediului extern – de exemplu, căldura excesivă sau aglomerația ridicată; când sunt mici, o temperatură extremă (fie prea frig, fie prea cald) îi poate face mai irascibili și mai predispuși la manifestări agresive; de asemenea, multe agresiuni la nivel fizic față de colegi (îmbrânceli, loviri) au loc atunci când copiii sunt în grupuri mari (aglomerația îi poate copleși, favorizând o manifestare mai agresivă);
• mediul social – anturajul și modelele au de asemenea o influență asupra comportamentului, mai ales dacă acestea promovează în general un comportament violent; expunerea la programe TV, desene animate, jocuri video cu un conținut agresiv ridicat poate influența comportamentul copiilor în această direcție;
• anumite nevoi care nu sunt satisfăcute: lipsa de somn (oboseala favorizează irascibilitatea, în timp ce o odihnă adecvată îi poate ajuta să treacă mai bine peste situațiile în care sunt prea solicitați cognitiv și emoțional), lipsa de mișcare (necesitatea de a sta liniștiți și de a fi atenți mult peste limita lor poate deveni frustrantă), suprastimularea (prea multe jucării la dispoziție, prea mult timp petrecut la televizor sau folosind anumite tehnologii). (1), (2), (3), (4)

În ceea ce privește diferențele dintre genuri, studiile au arătat că fetițele sunt la fel de agresive ca băieții, cu deosebirea că genului masculin îi este specifică agresivitatea fizică și directă (manifestată prin îmbrânceli, lovituri, tras, împins, luarea lucrurilor altui copil etc.), în timp ce fetele recurg mai degrabă la agresivitatea relațională (manifestată indirect, prin intermediul relațiilor: excluderea unui alt copil din grup, tratamentul tăcerii, amenințarea cu retragerea prieteniei -„nu voi mai fi prietena ta dacă..”, minciună etc.). (5), (6)

Particularități ale manifestărilor agresive în copilărie

În primul an de viață

Agresivitatea se referă la comportamentul intenționat îndreptat către o persoană sau un obiect cu intenția de a-i face rău (a-l răni). (6)

În primul an de viață nu se poate vorbi despre un comportament agresiv propriu-zis, pentru că eventualelor manifestări violente ale bebelușului le lipsește intenționalitatea de a face rău.

El se poate manifesta mai exploziv prin plâns și mușcat.

Când primii dinți încep să erupă, sugarii se pot manifesta mai violent, încercând să muște tot ceea ce aduc la gură. Chiar și afecțiunea pe care și-ar dori să o exprime o pot face uneori mușcând. În aceste cazuri nu e vorba de un comportament agresiv intenționat însă, ci mai degrabă de o exprimare a disconfortului cauzat de creșterea dinților și de faptul că încă nu știu cum să își exprime altfel afecțiunea. (2)

În mica copilărie (1-3 ani)

În această etapă de dezvoltare apar în general accesele de furie ale micuților (tantrumurile), care variază ca manifestare de la plâns zgomotos și țipat, până la lovirea obiectelor sau a persoanelor din jur, trântirea pe jos și unori ținerea respirației. Aceste accese diferă mult de la un copil la altul (unii pot avea astfel de manifestări frecvent, în timp ce la alții ele sunt mult mai rare), însă sunt considerate un comportament normal în această perioadă, fiind pentru cei mici o modalitate de a-și exprima frustrarea și supărarea. Intensitatea acestor manifestări este influențată și de factori precum: foamea, oboseala, dorința de a primi ceva care i se refuză, orice alt disconfort. (7), (8)

La preșcolari (3-6 ani)

În această etapă, copiii sunt încă centrați asupra sinelui și nu au capacitatea de a vedea un alt punct de vedere decât al lor. În plus, în jurul vârstei de 3-4 ani nu pot face încă diferența între fantezie (ceea ce li se citește sau văd la televizor) și realitate. Aceste particularități ale gândirii pot favoriza manifestarea unor comportamente violente, cu atât mai mult cu cât ceea ce observă (din desene animate, de exemplu), imită și pun în practică. Totodată, petrecând mai mult timp în interacțiune cu ceilalți copii în colectivitate (grădiniță, creșă), este posibil să imite comportamentele agresive ale acestora. (2), (3)

La preșcolari, agresivitatea se exprimă instrumental și fizic, de exemplu prin lovirea, aruncarea jucăriilor, bruscarea, împingerea unui alt copil, trasul de păr, lovitul etc. Abia mai târziu, în jurul vârstei de 7 ani, apare agresivitatea ostilă față de ceilalți, manifestată prin punerea de porecle și adresarea de critici sau ironii. (6)

Cum răspundem la comportamentul agresiv al copiilor?

Liniștirea copiilor și gestionarea cu tact a situațiilor în care aceștia se comportă agresiv sau și-au pierdut controlul poate fi o provocare pentru adulți, mai ales când ținta agresivității sunt alți copii sau adulți, nu doar jucării ori alte obiecte.

Copiii nu au întotdeauna abilitățile și auto-controlul necesare pentru a-și gestiona frustrarea și furia, de aceea ei trebuie învățați metodele adecvate pentru a le accepta și a le face față. (2)

Recomandări pentru prevenirea agresivității la copii

• Este foarte important să existe consecvență în așteptările pe care le aveți de la copil, dar și în ceea ce privește răspunsul față de situațiile în care aceștia nu respectă regulile. Consecvența trebuie menținută indiferent că e vorba despre părinți, bunici sau alte persoane care se ocupă de cei mici. În plus, răspunsul acestora trebuie să vină imediat după încălcarea regulii.
• Limitați pe cât posibil accesul la jucării care stimulează agresivitatea (pistoale, săbii etc.) și expunerea copiilor la povești, desene animate, filme cu conținut violent.
• Dacă reușiți să fiți un model pentru cei mici în ceea ce privește controlul furiei și frustrării și evitarea manifestării violenței, sunt șanse ridicate ca aceștia să vă imite modul de exprimare.
• Oferiți-i feedback pozitiv ori de câte ori observați că și-a îmbunătățit comportamentul, de genul „Am văzut că, deși erai supărat, ți-ai controlat foarte bine furia.”
• Pregătiți copilul atunci când urmează să fie expus unui mediu care i-ar favoriza exprimarea agresivității, mai ales dacă are un temperament mai dificil. De exemplu, dacă va întâlni copii noi, vorbiți-i despre comportamentul pe care îl așteptați de la el și explicați-i că nimănui nu îi place să fie împins sau lovit.
• Abordați în discuțiile cu cel mic tema frustrării și a furiei. Vorbiți cu el despre cum le poate identifica și gestiona. Indicat este să purtați aceste conversații atunci când copilul este liniștit, de exemplu înainte de culcare.
• Auto-controlul este o abilitate pe care cel mic trebuie să o învețe, de aceea are nevoie ca părinții să îi explice că nu trebuie să lovească, să împingă sau să muște atunci când e supărat, ci mai degrabă să se exprime vorbind. (2), (9)

Recomandări pentru gestionarea agresivității la copii

• La primele semne că urmează să-și piardă controlul, apropiați-vă de copil. Sunt șanse ridicate ca simpla voastră prezență să îl liniștească.
• Când copilul mic mușcă sau vă lovește, spuneți-i pe un ton ferm „Mă doare!.” Deși la vârste fragede ei nu și-au dezvoltat încă empatia, deci nu poate înțelege că vă face rău, din tonalitatea fermă va deduce că nu sunteți încântat de ceea ce face.
• Nu răspundeți niciodată cu agresiune la un comportament agresiv al copilului, indiferent de vârsta lui, ci încercați mai degrabă să îi explicați de ce nu este de dorit să se exprime astfel (care sunt consecințele actului său). Acordați atenție limbajului non-verbal și tonului vocii, pentru ca acestea să nu fie în contradicție cu ceea ce îi spuneți copilului.
• Când cel mic agresează un alt copil, uneori simpla avertizare verbală nu este suficientă pentru a-l determina să înceteze, de aceea este necesar să interveniți și să îl opriți, într-o manieră blândă, dar fermă.
• Dacă agresivitatea copilului este îndreptată către o jucărie sau orice alt obiect, pe care îl distruge, îndepărtați-l și oferiți-i în schimb o altă activitate.
• Când copilul se comportă violent, încercați să aflați ce îl determină să reacționeze astfel și să împliniți acele nevoi – Are nevoie de atenție? Este o problemă de securitate sau de lipsă de control? Vrea să se simtă apreciat? Sunt anumiți stimuli din mediul care îl determină să fie mai agresiv?
• Evitați generalizările de genul „Întotdeauna te porți urât cu fratele tău” sau „Mereu faci asta atunci când...”; generalizările nu fac decât să întărească comportamentul negativ pe care doriți ca cel mic să nu îl mai realizeze. (1), (2)

Ce e normal în comportamentul agresiv al copiilor și ce ar trebui să ne alarmeze?

Unele comportamente agresive pe care le observăm la cei mici sunt normale pentru cursul dezvoltării.

De exemplu, în jurul vârstei de 2-3 ani, părinții pot observa că micuții se manifestă violent față de jucării. Nu e vorba de un comportament violent intenționat, ci este modul în care, la această vârstă, copiii înțeleg  să se joace.  În plus, ei sunt foarte interesați să exploreze lumea din jur și să o descopere prin intermediul atingerii. De aceea, dacă nu doriți să ajungă la obiecte pe care le-ar putea distruge, este indicat să nu i le lăsați la îndemână.

De asemenea, accesele de furie (tantrumurile) menționate mai sus, specifice perioadei 1-3 ani, sunt și acestea considerate normale și văzute de psihologi ca fiind o metodă de eliberare a frustrării. Însă pe măsură ce copiii încep să vorbească și ajung să se exprime cu ușurință prin cuvinte, se observă în general o scădere a frecvenței comportamentelor agresive. (7)

Care este însă limita între manifestările violente normale la copii și cele care ar trebui să ne îngrijoreze? Cele mai importante semnale de alarmă sunt frecvența ridicată, intensificarea și creșterea duratei comportamentelor de agresivitate. La acestea se adaugă și comportamente sau factori precum:

• experimentarea unei furii intense;
• pierderea frecventă a controlului;
• iritabilitate extremă;
• impulsivitate ridicată;
• atingerea rapidă a stării de frustrare.

Nu există un ghid standard care să diferențieze între comportamentul normal și unul care trece de limită, însă o serie de întrebări ne pot ajuta să ne facem o idee generală și dacă este cazul, să apelăm la un psiholog specializat în tulburările de comportament ale copiilor:

• Cât de des are loc comportamentul violent (zilnic, o dată pe săptămână, o dată pe lună)?
• Comportamentul agresiv se menține de o perioadă lungă de timp?
• Copilul se manifestă exploziv sau agresiv în situații în care alți copii nu par să fie deranjați?
• Comportamentul agresiv s-a intensificat în ultimul timp?
• Copilul este dificil de calmat după ce are un acces de furie/comportament agresiv?
• Copilul se rănește singur sau face rău celorlalți (mușcă, lovește, împinge, trage de păr etc.)?
• Copilul își atacă părinții sau pe alți adulți? (1), (9)

La vârste timpurii, îndreptarea comportamentului agresiv are toate șansele de reușită, dacă aceasta este făcută într-un mod pozitiv, consistent, ferm și iubitor de către părinți și adulții care interacționează cu cei mici.