Teama de întuneric la copii

Teama de întuneric (nictofobia sau scotofobia) este definită ca sentimentul de frică iraţională a copilului provocat de evenimentele înspăimântătoare care s-ar putea produce odată cu venirea nopţii. Teama de întuneric poate afecta calitatea vieţii copilului într-o manieră suficient de puternică încât acesta să devină depresiv sau anxios.

Succint, se manifestă prin faptul că aceştia nu vor dori să doarmă niciodată singuri şi nici nu vor ieşi singuri din casă după lăsarea întunericului.

Aproximativ 90% dintre copii prezintă temeri, iar la majoritatea acestea se manifestă sub forma fricii de intuneric. În populaţia generală, frecvenţa fobiei de întuneric este de în jur de 3, 5%. Apare în intervalul 3-12 ani şi, dacă nu este depăşită prin forţe proprii sau cu ajutor din exterior, se va transforma în fobie. [1], [2]

De ce apare teama de întuneric?

Cauzele sunt reprezentate de:

• experienţe traumatizante produse în trecut legate de întuneric (abuzuri sexuale, accidente);
• insuflarea de către rude sau apropiaţi a fricii de întuneric (poveştile sau filmele cu conţinut terifiant);
• violenţa domestică.

Acestea tind să dispară cu apropierea de maturitate. Persistenţa în viaţa de adult este corelată cu evenimentele traumatice din trecut asociate cu întunericul. [2], [3], [4]

Teama este răspunsul rapid ce ajută individul să reacţioneze la un stimul considerat nociv. La polul opus, fobia este teama intensă de un obiect care în realitate posedă caracteristici nocive minore sau nu este deloc dăunător.

Teama de întuneric face parte din categoria fobiilor specifice care se clasează pe a treia poziţie în lista tulburărilor mentale. Este considerată ca fiind o reacţie normală în dezvoltarea copilului, având de obicei, o durată scurtă. Se poate extinde şi amplifica, afectând calitatea vieţii.  

Mecanismele psihologice implicate sunt cele legate de insecuritate; asocierea cu întunericul şi reducerea acuităţii vizuale. Diminuarea acuităţii vizuale conduce la creşterea anxietăţii, nesiguranţă şi tensiune fizică sporită care, împreună, pot genera frica de întuneric. În privinţa apariţiei temerii de întuneric există mai multe ipoteze. Una dintre ele este legată de evoluţia omului şi studiile au arătat că incapacitatea de a vedea în întuneric conduce la realizarea celor mai înfricoşătoare scenarii.

La vârsta adultă, teama iraţională faţă de întuneric va determina temeri raţionale, cum ar fi frica de moarte, iar memoria pare a nu fi singura răspunzătoare pentru declanşarea unei astfel de frici.  Aşadar, din punct de vedere evoluţionist, frica tinde să surclaseze raţiunea.

Poveştile au la rândul lor un rol important în dezvoltarea inconştientului coletiv. La maturitate, simbolurile temerii de întuneric dispar, fiind înlocuite cu fenomene empirice de tipul temerii de a nu fi atacat. Dezvoltarea fricii poate fi produsă doar de gândul că un străin s-ar putea ascunde undeva în întuneric. [5], [6]

Cum se manifestă teama de întuneric?

Semnele şi simptomele sunt defalcate în funcţie de perioada de dezvoltare a copilului.

• Între 0-2 ani acestea sunt reprezentate de: zgomote puternice; străini; separarea de părinţi sau obiectele mari.
  
• Tipice pentru intervalul 3-6 ani sunt produsele imaginaţiei: fantome, monştri, întuneric, singurătate, zgomote străine.
• Între 7-16 ani, temerile devin mai realiste, în categoria acestora intrând: rănirea, boala, performanţele şcolare; moartea; dezastrele naturale.

Cu toate acestea, indiferent de categoria de vârstă, copilul va avea tendinţa să evite locurile întunecate sau să renunţe la activităţile pe care le desfăşura în această perioadă a zilei. De asemenea, mersul la culcare poate simula ritualuri sau apariţia unor tulburări de somatizare.

La preşcolari se vor întâlni fenomene precum: 

• sugerea degetului;
• udarea patului;
• refuzul de a adormi fără lumina de veghe;
• insistenţa de a dormi cu un adult.

La celelalte categorii de vârstă, simptomatologia psihologică este reprezentată de:

• gânduri legate de moarte;
• teama de a nu fi atacat de monştri, fantome (tendinţa de a verifica în permanenţă dulapul sau de a se uita sub pat);
• refuzul de a dormi singur;
• încercarea de a sta treaz toată noaptea;
• trezirea în cursul nopţii;
• teama cumplită provocată de confruntarea cu întunericul.

Ca simptome fizice pot apărea: dureri sau jene multiple; tahipnee (respiraţii rapide, superficiale); palpitaţii; tremor; dureri în piept; senzaţie de înec; greaţă sau alte tulburări digestive; plânsete; ţipete; reducerea apetitului sau tendinţa de mânca excesiv.  Unii copii ajung să piardă o bună parte din zi cu gândul la venirea nopţii. Uneori, teama poate fi alimentată doar de gândul sau de anticiparea situaţiei de a rămâne singur în întuneric.

Printre simptome se mai numără şi: teama intensă şi inexplicabilă manifestată de noapte şi de întuneric; evitarea completă a spaţiilor întunecate; disconfortul extrem în spaţii întunecate sau în cursul nopţii; nevoia compulsivă de a avea camera luminată pe timpul nopţii; atacuri de panică cu o componentă fizică importantă. O consecinţă imediată a acestei situaţii este scăderea productivităţii. [1], [3], [5], [7] 

Cum poate fi gestionată teama de întuneric?

Cei care se ocupă cu diagnosticul şi tratamentul acestei afecţiuni sunt psihologul sau medicul specialist în psihiatria copilului şi a adolescentului. Aceştia vor discuta atât cu părinţii, cât şi cu copilul despre modul de manifestare a fricii de întuneric, duarata acesteia şi impactul avut în viaţa de zi cu zi. Eventual, se poate recomanda realizarea unui examen clinic pentru a exclude anumite afecţiuni respiratorii, cardiovasculare, digestive sau neurologice. Având o importantă componentă psihologică, de obicei, investigaţiile imagistice sau analizele de laborator uzuale nu vor prezenta modificări, astfel încât nu sunt de primă intenţie. [3], [5]

• teama sau fobia cauzează anxietate sau panică intense şi debilitante;
  
• frica este recunoscută ca fiind excesivă şi nerealistă; 
• sunt evitate anumite situaţii şi locuri;
  
• evitarea interferează cu rutina zilnică şi induce stres psihologic important;
  
• teama durează mai mult de 6 luni.

Tratamentul constă în:

• tehnici de autocontrol: expunerea la evenimentul stresor şi scrierea sau discutarea despre acesta; înlocuirea gândurilor iraţionale cu gânduri raţionale; imagerie dirijată; exerciţii de relaxare musculară progresivă;
  
• terapie neurolingvistică pentru controlul fricii;
  
• terapie comportamentală sau cognitiv-comportamentală cu aceeaşi indicaţie;
  
• medicaţie în vederea reducerii depresiei sau a anxietăţii, neexistând nicio formă de tratament medicamentos care să trateze frica de întuneric.

În privinţa terapiilor de expunere (de autocontrol) s-a observat faptul că expunerea repetată la un eveniment stresor duce în timp la creşterea toleranţei faţă de frică şi de distres (stres negativ). Pentru început ar putea fi utilizată numai o lampă de veghe care să rezolve teama de întuneric, în casă. În situaţia în care este asociată şi cu frica de întunericul de afară se poate apela la diverse tehnici precum: hipnoterapia, exerciţiile de respiraţie, terapiile prin comunicare. Întrucât liniştea sporeşte teama de întuneric, este un bun exerciţiu pentru copil să vorbească sau să cânte atunci când se lasă seara. Sportul, prin faptul că stimulează încrederea în sine, poate conferi securitate şi poate fi aplicat în teama de întuneric.

Înfruntarea temerilor trebuie să se facă gradual şi repetat, într-o manieră controlată şi sigură. Înainte de a acţiona, se poate începe cu construirea unei scări a fricii. Aceasta presupune întocmirea unei liste care să prevadă: situaţiile înspăimântătoare legate de teama de întuneric; aranjarea itemilor de la cel mai puţin înfricoşător la cel mai înfricoşător (stabilirea obiectivului şi divizarea sarcinilor pentru atingerea ţintei); repetarea stimulilor ameninţători şi confruntarea directă a acestora pentru reducerea anxietăţii; practica regulată, fără grabă, pentru a nu apărea senzaţie de copleşire. La început, se va recurge la expunerea la întuneric într-o cameră întunecată pe timpul zilei şi cu prezenţa unui părinte.

Terapia cognitiv-comportamentală este utilă pentru că ajută la înţelegerea gândurilor negative şi a imaginilor pe care o persoană le poate avea cu privire la întuneric sau la noapte. Implică demolarea gândurilor negative şi înlocuirea lor cu unele pozitive. Ajută pacientul să adopte o rutină care presupune dezvoltarea abilităţilor de a se ocupa de sarcini pe timpul nopţii şi de a tolera întunericul.  De asemenea, modularea gândurilor religioase ar putea fi de ajutor precum şi modificarea percepţiei negative despre întuneric. Medicaţia se va administra numai în cazurile severe şi este reprezentată de anxiolitice şi antidepresive.  

 
Terapiile de relaxare ajută la: reducerea anxietăţii, panicii şi a fricii. Confruntarea gândurilor negative poate fi înlăturată prin scrierea acestora atunci când există riscul hipergeneralizării, atunci când există premoniţii sau când apare tendinţa de a privi anumite evenimente drept catastrofice. De asemenea, şi activităţile care îl calmează pe copil pot funcţiona în cadrul terapiei care să combată frica. [1], [4], [5], [6]

Cum evoluează teama de întuneric la copii?

Conform unui studiu, tulburările de somn apărute la vârsta adultă par a fi ecoul fricii de întuneric la copil. De asemenea, un articol din 2015 a evidenţiat că 4 din 10 adulţi se tem de întuneric, fapt ce determină augmentarea tulburărilor de somn şi generarea anxietăţii legată de faptul că nu pot adormi.

Au fost elaborate şi câteva sfaturi pentru părinţi astfel încât aceştia să-şi ajute copilul să depăşească rapid şi eificient teama de întuneric:

• identificarea temerii presupune: ascultarea copilului, adresarea de întrebări cu răspuns deschis; evitarea bagatelizării fricii;
• nu trebuie acordat credit creaturilor construite de mintea copilului (nu-l asigurați că veți distruge creatura: acest mesaj se va transforma inevitabil într-o confirmare a existenţei acesteia);
• încurajarea copilului prin oferirea sentimentului de siguranţă în camera lui: nu trebuie să rămână în dormitorul părintelui decât în cazurile în care este foarte speriat; în loc de aceasta, spuneți-i că îl veți verifica periodic să vedeți dacă este în regulă, crescând intervalele la care să faceți această verificare;
• nu lăsați copilul să doarmă cu dvs.; încercați să-l ţineți în patul său dacă se trezeşte în mijlocul nopţii şi este speriat;
• lucrați la creşterea încrederii în sine a copilului şi în deprinderea strategiilor de adaptare (discuţii despre fricile provocate de venirea nopţii sau a orei de culcare);
• menţinerea unei rutine înainte de culcare care să fie percepută ca distractivă şi veselă (cu 30-60 minute înainte de somn nu trebuie expus la filme de groază, emisiuni televizate, poveşti înspăimântătoare, videoclipuri sau melodii cu un impact emoţional negativ);
• pentru început, permiteți-i utilizarea lămpii de veghe sau a obiectelor ce-i conferă securitate (uşa de la dormitor poate fi ţinută deschisă);
• nu uitați să-l recompensați pentru progresele făcute şi să-l încurajați de-a lungul întregii perioade. [8], [9], [10]

Important de reţinut

• Teama de întuneric este frica iraţională a copilului provocată de potenţialele întâmplări înfricoşătoare ce se produc odată cu venirea nopţii.
• Cauzele care duc la apariția fricii de întuneric sunt: experienţele traumatizante legate de întuneric care s-au produs în trecut; poveştile sau filmele cu conţinut înspăimântător pe care copilul le aude; violenţa domestică etc.
  Teama de întuneric este considerată o etapă firească a copilăriei, care trece deseori de la sine.
  
• Semnele şi simptomele cele mai comune sunt de natură psihologică şi sunt reprezentate de: teama copilului de a nu fi atacat de monştri sau de fantome; frica de a dormi singur; insomniile; teama produsă de confruntarea cu întunericul etc.
  
• În cazul în care frica de întuneric generează anxietate se pot întâlni şi simptome specifice acesteia: palpitaţii, tahipnee (respiraţii rapide, superficiale), tremor, dureri în piept, transpiraţii reci.
• Specialiştii care se ocupă cu diagnosticarea şi tratamentul fricii de întuneric sunt psihologul sau medicul specializat în psihiatria copilului şi a adolescentului.
  
• Tratamentul principal este reprezentat de psihoterapie, însă, atunci când teama de întuneric se complică cu anxietate, despresie sau diverse fobii, se pot asocia şi medicamente specifice acestor afecţiuni.