Copilul minte

Pereții din camera micuțului sunt acoperiți de desene, iar el vă spune că fratele lui bebeluș i-a pictat? Sau vorbește cu bunicii la telefon și le povestește în detaliu despre dimineața petrecută în parc, deși el a stat acasă?

Onestitatea și adevărul sunt valori pe care părinții doresc să le insufle celor mici, de aceea minciunile spuse de copii pot uneori să îi pună în încurcătură. Studiile privind dezvoltarea cognitivă a copiilor arată însă că minciunile fac parte din evoluția firească, conținutul și complexitatea lor modificându-se pe măsură ce copiii cresc. Astfel, departe de a fi acte reprobabile, minciunile celor mici sunt, până la un punct, o dovadă a dezvoltării cognitive. Dar și în anii copilăriei, și mai târziu, minciunile trebuie gestionate cu tact de către părinți, astfel încât copiii să învețe să valorizeze adevărul și să conștientizeze efectele negative ale minciunii.

De ce și cum mint copiii pe măsură ce cresc?

Primele minciuni apar în jurul vârstei de 3 ani, atunci când sunt îndeplinite câteva condiții:

• abilitățile lor verbale sunt suficient de dezvoltate;
• au capacitatea de a înțelege că ceilalți gândesc și simt altfel decât ei (etapă în dezvoltarea cognitivă a copiilor numită „teoria minții”);
• cunosc regulile casei/familiei și consecințele pentru nerespectarea lor.

Dezvoltarea teoriei minții implică și faptul că cei mici încep să înțeleagă că ceilalți nu le pot „citi gândurile”. Minciunile spuse în această perioadă sunt nediferențiate (nu țin cont de context, de aspectele despre care mint sau persoanele cărora le sunt adresate); ei pot minți despre orice: despre cum îi cheamă, ce fac la grădiniță, ce au mâncat etc.

Totodată, la fel cum le place să exploreze și să descopere lumea exterioară, prin minciunile spuse în această etapă de dezvoltare, copiii testează și văd ce se întâmplă atunci când mint. Până la 4 ani, celor mici le place mult să adauge informații inventate și inedite întâmplărilor pe care le povestesc. Aceste exagerări nu sunt minciuni în adevăratul sens al cuvântului, ci o exprimare a inventivității și în același timp e evidențiere a faptului că la vârste mici, copiii nu fac încă diferențierea clară între realitate și imaginar.

Primele minciuni intenționate sunt spuse pentru a evita pedepsele, deși în această etapă cei mici nu conștientizează încă implicațiile morale ale mințitului. Deocamdată nu au o înțelegere a moralității, dar înțeleg totuși la un nivel rudimentar că unele minciuni au un rol antisocial (pot face rău celorlalți).

În perioada 4-6 ani copiii mint mai mult și o fac mult mai rafinat, învățând să potrivească conținutul verbal al minciunii cu tonul vocii și mimica feței. Dar dacă adultul intră în detalii și îi cere mai multe explicații, copilul recunoaște destul de ușor că a mințit, comparativ cu copiii mai mari (un exemplu în acest sens este studiul prezentat mai jos).

Începând de la 4 ani, copiii încep să facă diferența între minciunile inofensive („albe”), cu scop pro-social (de exemplu, să spună bunicii că îi place cadoul pe care l-a primit) și minciunile antisociale, dăunătoare. Minciunile devin treptat o abilitate socială, pe care o folosesc ca o strategie ocazională, atunci când e nevoie.

Pe măsură ce cresc, minciunile copiilor devin mult mai sofisticate și preiau din caracteristicile culturale ale societății în care se dezvoltă.

Înțelegerea morală a minciunii și adevărului începe să se dezvolte în perioada preșcolarității și continuă să se dezvolte rapid în anii de școală.

La vârsta la care intră la școală, au capacitatea să mintă mai des și mai eficient, pentru că au un vocabular mai bogat și înțeleg mult mai bine modul în care gândesc ceilalți. În jurul vârstei de 8 ani ajung la performanța de a putea spune minciuni fără să fie descoperiți.

Un studiu din 2007 realizat pe 172 de copii cu vârste cuprinse între 6 și 11 arată particularitățile privind modul de a minți în funcție de vârstă și de dezvoltarea cognitivă a copiilor. Cercetătorii le-au pus o serie de întrebări de cultură generală pe care le citeau de pe cartonașe, iar răspunsurile lor corecte erau recompensate. La ultima întrebare („Cine a descoperit Tunisia?”), cercetătorul a ieșit din cameră, lăsând cartonașul cu răspunsul pe masă (răspunsul era unul inventat, scris cu cerneală roșie și alături avea desenat un leu), iar înainte de a ieși, le-a spus copiilor să nu tragă cu ochiul. Aproximativ jumătate dintre copii au întors cartonașul să vadă răspunsul. Întrebați dacă au trișat, 93% dintre ei au au mințit, iar când au fost întrebați de unde știu răspunsul, nu au recunoscut adevărul. Cei între 6-7 ani au șovăit înainte de a spune că nu știu, iar cei de 9-10 ani au spus că au învățat la școală sau au auzit la o emisiune. Cercetătorii au mers mai departe și i-au întrebat ce animal era desenat pe cartonaș și cu ce culoare era scris răspunsul. Cei mai mici au „căzut în capacană”, pe când copiii mai mari au dat răspunsuri greșite, pentru a-și acoperi indiscreția. (1), (2), (3), (4)

Ce pot face părinții?

Părinții sunt primele modele pentru copii, de aceea modul în care se raportează la adevăr și la minciună au o pondere importantă în modul care copiii la rândul lor le vor privi. Nu e de mirare, de exemplu, că micuții ai căror părinți au tendința de a minți, vor minți mai mult.

• Încurajați-i pe copii să spună adevărul: felicitați-i atunci când recunosc adevărul în loc să vă mintă („Mă bucur foarte mult că ai fost sincer”), spuneți-le povești în care adevărul este valorizat sau dați-le exemple din viața reală în care onestitatea este apreciată. De asemenea, simpla rugăminte din partea părinților către copii de a le spune adevărul se pare că reduce semnificativ rata minciunilor, conform unui studiu constând în trei experimente, realizat în 2002.
• Aveți întotdeauna în vedere ce determină copilul să vă mintă (a vrut să aibă mai multă atenție din partea părinților, a dorit să obțină niște beneficii, a vrut să scape de o pedeapsă etc.) și interveniți pe cât posibil la nivelul cauzelor pentru a reduce tentațiile de a vă minți.
• Creați un mediu în care cei mici să simtă că sunt în siguranță dacă spun adevărul, vorbindu-le cu calm și înțelegere (în niciun caz nu îi jigniți sau loviți!)
• Când micuții inventează povești despre un anumit subiect, dar vreți totuși să le încurajați creativitatea și să descurajați minciuna, puteți accepta față de ei că ceea ce vă povestesc „este o poveste minunată, am putea scrie o carte”.
• Când cei mici mint intenționat și, mai mult decât atât, comportamentul pare să se transforme într-un obicei, explicați-le cu calm de ce este greșit să mintă, cum vă face să vă simțiți, cum vă afectează relația și cum resimt și ceilalți când ei refuză să fie sinceri.

Unele reacții ale părinților, deși au scopul de a încuraja copiii să spună adevărul, în realitate îi pot descuraja să o facă:

• Dacă „prindeți în flagrant” copilul în timp ce realizează ceva nepermis (de exemplu, își lovește sora) sau ați văzut exact ce a făcut, nu îi creați condițiile potrivite să vă mintă punându-i o întrebare la care deja știți răspunsul („Tu ai spart vasul?”). Este foarte probabil să fie tentat să vă spună „nu”. În astfel de situații luați ca atare această întâmplare, acceptând din start ce a făcut „am văzut că l-ai spart”.
• Evitați să mințiți copiii, pentru că micuții care sunt obișnuiți să audă minciuni (chiar și inofensive) sunt mult mai tentați să mintă la rândul lor. În plus, cu cât ei observă că onestitatea și sinceritatea sunt aspecte pe care familia lor pune preț, cu atât mai mult vor învăța să le respecte și ei.
• Nu le spuneți celor mici că dacă recunosc adevărul nu vă veți supăra pe ei și odată ce sunt sinceri,  să vă arătați supărarea și furia; în acest mod le veți întări ideea că dacă ascund adevărul nu vă vor supăra.
• Evitați să îi numiți „mincinoși”, pentru că punerea unei etichete, pe lângă faptul că e dureroasă pentru copii, nu îi împiedică din a continua acest comportament.

Nu în ultimul rând, comunicarea deschisă dintre părinți și copii și discuțiile cu calm și înțelegere din partea adulților îi ajută pe copii să înțeleagă care sunt comportamentele apreciate în familie.

Odată ce copiii cresc și minciunile devin un obicei și/sau se alătură unor probleme de comportament precum furtul, violența asupra altor copii sau asupra animalelor etc., puteți apela cu încredere la ajutorul unui consilier sau psiholog. (2), (5), (6)