Metoda Cry it out (extincția totală)

Denumiri alternative:

• metoda extincției
• metoda extincției totale
• metoda „lasă-l să plângă până adoarme”
• metoda ignorării sistematice
• metoda Weissbluth
• metoda CIO

Metoda cry it out este o strategie de educare a somnului copilului în vederea deprinderii abilității de a adormi singur, fără intervenția părinților.

Metoda este foarte controversată. Pe de o parte este aspru criticată din cauza drasticității pe care o presupune (cel mic este lăsat să adoarmă singur, cu ignorararea sistematică a plânsului și protestelor lui). Pe de altă parte, este destul de populară (una dintre cele mai cunoscute metode de sleep training) și dacă este practicată consecvent, se obțin rezultate în scurt timp. Studiile arată că în general metodele bazate pe principiul extincției sunt eficiente pentru reducerea protestelor copiilor la culcare, plânsului și a solicitării prezenței și liniștirii din partea părinților. (1)

Metodele de extincție cele mai cunoscute sunt:

• metoda cry it out (extincția totală) - lipsa prezenței și intervenției părinților;
  
• metoda extincției graduale (metoda Ferber) - cea mai populară metodă de extincție, este adesea confundată cu metoda cry it out; în acest caz, părintele urmează un program prestabilit de reveniri în camera copilului până adoarme și petrece din ce în ce mai puțin timp alinând copilul;
• metoda camping out, metoda extincției în prezența părintelui - părintele se îndepărtează treptat de copil până acesta învață să adparmă singur.
  

Ce presupune metoda?

Strategia ignorării sistematice funcționează pe principiul extincției. Conform acestuia, dificultatea unui copil de a adormi singur este cauzată de faptul că a învățat să depindă de alinarea și prezența unui părinte pentru a adormi. Intervenția părintelui la fiecare trezire noaptea nu face decât să îl stimuleze și să îl mențină treaz, deși intenția părinților este să îl aline și să îl ajute să doarmă. Totodată sunt menținute asocierile de somn care împiedică micuțul să învețe să adoarmă singur. (2)

Soluția este, din perspectiva principiului extincției, ca părinții să nu mai întărească pozitiv trezirile copilului din timpul nopții. Seara la culcare să îl așeze în pătuț cât este încă treaz și să plece din cameră, lăsându-l singur și ignorând plânsul. La trezirile din timpul nopții, abordarea se păstrează. Părintele poate închide ușa camerei, atât ca să facă față mai ușor plânsului, dar și ca să ajute copilul să înțeleagă că părintele nu se mai întoarce și deci trebuie să se liniștească singur. În scurt timp, cel mic învață că părinții nu mai răspund la plânsul lui. (1)

Singurele excepții în care părintele poate reveni în camera copilului este să îl hrănească sau să îl schimbe. Scopul este ca în timp copilul să învețe să adoarmă singur, atât seara, cât și în cazul trezirilor din timpul nopții, fără să mai fie necesară intervenția părinților. (3)

Nu există nicio limită în privința timpului cât copilul este lăsat să plângă. Dacă părintele nu este consecvent și revine să îl liniștească din plâns, există riscul ca data viitoare copilul să plângă cel puțin la fel de mult și să învețe să plângă o anumită perioadă de timp, știind că la final părintele va apărea. (4), (5)

Argumente pro și contra

Iată care sunt principalele argumente pro și contra ale metodei cry it out aduse de adepții și oponenții acestei metode de sleep training:

Argumente pro

• Spre deosebire de alte metode, aceasta este mult mai puțin probabil să consolideze plânsul copiilor prin intervenția părinților. (6)
• Extincția este o metodă cu rezultate rapide (dacă părinții reușesc să reziste plânsului copilului). (2)
• În urma unui studiu realizat în 2006, s-a observat că acei copii în cazul cărora s-au folosit metode de educare a somnului bazate pe extincție au, în general, tendința de a se liniști mai repede în decurs de 10 minute de când sunt puși la culcare, e mai puțin probabil să aibă accese de furie și să își trezească părinții în timpul nopții, iar părinții lor observă o îmbunătățire a dispoziției, a nivelului de stres și a interacțiunii cu copiii. (1)
• Metoda poate fi făcută mai puțin drastică, dacă cel mic este pus la culcare atunci când dă semne că îi este somn și este obișnuit înainte cu o rutină de somn (astfel încât știe la ce să se aștepte). (7) Citiți mai multe despre rutinele de somn aici.
• Deși se consideră „părinți răi” pentru că recurg la această metodă, în unele cazuri părinții au epuizat deja toate celelalte metode de a ajuta copilul să adoarmă singur și nu au obținut rezultatele dorite. Părinții sunt sfătuiți să pună în balanță privarea de somn (atât a copiilor, cât și a lor) ce rezultă în urma trezirilor frecvente din timpul nopții versus introducerea unei metode de educare a somnului, care chiar dacă va face copilul să plângă în primele nopți, aplicată cu consecvență îl va ajuta să devină independent în ceea ce privește somnul pe termen lung. (7)

Argumente contra

• Strategia cry it out este cea mai drastică dintre metodele de educare a somnului, pentru că presupune lăsarea copilului singur și ignorarea lui sistematică, ceea ce nu toți părinții pot face, pentru că nu pot ignora suferința celui mic și pentru că e împotriva instinctelor de protejare a copilului. Din punctul de vedere al evoluției, metoda este în contradicție cu practica strămoșilor noștri, pentru care era important să liniștească și să ajute copilul să doarmă, ca să evite să atragă prin plânsul lui prădătorii.
• Copilul și părinții percep această practică ca pe un abandon și un refuz al acestora din urmă de a-i oferi micuțului siguranță și alinare.
• Metoda extincției nu învață copiii cum să se auto-liniștească și să adoarmă singuri, ci îi privează de prezența și implicarea părinților, lăsându-i să se „descurce” singuri.
• Comparativ cu celelalte metode de sleep training, în care copilul învață gradual cum să se liniștească și să adoarmă singur, metoda extincției este directă și destul de dramatică, punând copilul în fața faptului împlinit.
• Metoda plânsului nu este benefică în cazul copiilor care au dezvoltat o teamă condiționată de a fi lăsați singuri, în urma unor traume, pentru că metoda nu face decât să le amplifice simptomele; la fel este și cazul anxietății de separare, fricii de întuneric, coșmarurilor etc. (1)
• Pentru obținerea rezultatelor, este necesară aplicarea cu consecvență a ignorării sistematice a plânsului copilului, ceea ce presupune o energie considerabilă din partea părinților, care trebuie să reziste impulsului de a interveni și a liniști copilul care plânge. (3)
• Există riscul ca părintele să ignore plânsul copilului când acesta chiar are nevoie de intervenția lui (de exemplu, și-a prin mânuța între zăbrelele pătuțului).
  

Cât de eficace este metoda?

Pediatrul expert în somnul copiilor, Marc Weissbluth, unul dintre promotorii metodei CIO, consideră că dacă părinții sunt consecvenți în aplicarea metodei, obțin rezultate mult mai repede decât folosind alte metode.

Principalul contraargument adus de criticii acestei metode este că abandonarea pe care o percepe copilul atunci când este lăsat singur și neconsolat generează un răspuns de panică și apariția anxietății de separare. Plânsul prelungit implică și unele manifestări la nivel fiziologic – creșterea presiunii sanguine, intensificarea bătăilor inimii, creșterea nivelului de cortizol. De aceea există temeri în privința efectelor pe termen lung ale acestei practici. Însă nu există, cel puțin deocamdată, dovezi că a lăsa un copil să plângă va avea repercusiuni negative asupra dezvoltării lui. Studiile aduse în discuție de oponenții metodelor de sleep training bazate pe plâns, care ar demonstra efectele negative asupra creierului și personalității micuților vorbesc de fapt despre consecințele neglijării și abuzurilor copiilor privați de o figură parentală pe termen lung (cum e cazul celor din orfelinate), despre rolul stresului toxic și cronic și despre efectele separării de mamă în cazul primatelor și nu despre consecințe negative ale educării somnului la copii prin metode care implică plânsul, practicate în cadrul unor familii responsabile și iubitoare. (1), (2), (7)

La ce vârste poate fi aplicată?

Conform literaturii occidentale privind somnul bebelușilor, a adormi singur este o abilitate pe care toți bebelușii sunt capabili să o învețe în jurul vârstei de 4-5 luni, dar au nevoie să o exerseze pentru a o stăpâni în totalitate.

Metoda cry it out, ca de altfel toate metodele de sleep training, se recomandă să fie aplicate începând de la 3-4-6 luni (părerile specialiștilor sunt împărțite în acest sens), pentru că până atunci ritmul de veghe-somn nu este încă dezvoltat complet. În plus, în primele 3 luni părinții ar trebui să se adapteze programului copilului (hrănire și somn la cerere) și nu să le impună unul. (1)

În cazul metodei cry it out, intervențiile permise ale părinților pentru a liniști plânsul copilului sunt pentru a-l hrăni, ori până la 4 luni, ei pot avea nevoie să fie hrăniți de minimum 2-3 ori pe noapte, ceea ce ar putea face dificil pentru un părinte să decidă când să intervină (e un plâns de foame sau un plâns care trebuie ignorat?).

Weissbluth recomandă încercarea metodei CIO în următoarele intervale de vârstă, în funcție de situație:

• între 6-8 săptămâni, dacă mama trebuie să se întoarcă la serviciu sau este epuizată din cauza privării de somn; metoda poate funcționa la majoritatea copiilor cu plâns și agitație obișnuite, mai ales dacă au un temperament mai liniștit;
• între 8-16 săptămâni, cu scopul de a ajuta copilul să doarmă mai bine noaptea; în general se pot obține rapid rezultate pozitive la copiii cu plâns și agitație obișnuite;
• după 16 săptămâni, pentru a ajuta copiii cu plâns și agitație excesive, însă în acest caz progresul poate fi lent și dificil. (2)

Exemplu practic

Cazul lui Ares este oferit ca exemplu de pediatrul Marc Weissbluth în cartea sa „Healthy Sleep Habits, Happy Child”. Mama este cea care relatează modul în care a aplicat metoda cry it out și rezultatele pe care le-a obținut.

În primele săptămâni de viață, Ares dormea atunci când avea nevoie. Mama mergea la el în cameră de fiecare dată când acesta plângea, pentru a-l hrăni, schimba și a-l culca. În lunile următoare, mama a făcut toate eforturile pentru a-l liniști și a-l ajuta să doarmă, însă bebelușul se trezea de 7-8 ori pe noapte. Nici ziua nu dormea foarte mult, doar câteva episoade de somn scurt. Când îl adormea la sân și îl așeza în pătuț adormit, Ares se trezea și plângea, așa că mama a început să îl țină în brațe și în timpul somnului.

Până la 10 luni, micul Ares avea deja stabilit un program de noapte: adormea la sân la ora 20.00, mama îl așeza în pătuț și copilul dormea 2 ore, după care se trezea. Toată procedura era reluată la fiecare trezire (la aproximativ 2 ore), astfel că până dimineața copilul era din ce în ce mai obosit și mamei îi lua tot mai mult timp să îl adoarmă.

Când a ajuns la concluzia că atât bebelușul, cât și mama erau extenuați (Ares avea simptomele unui copil privat de somn – irascibil, plâns necontrolat la zgomote puternice sau bruște, lipsa abilității de a adormi singur sau de a menține somnul când reușea să adoarmă), tatăl a propus încercarea metodei cry it out. Deși știau că este o metodă drastică, părinții au fost de acord că e nevoie de o schimbare a metodelor folosite până atunci.

În prima seara, Ares a fost pus în pătuț la ora obișnuită de culcare, însă la prima trezire mama nu s-a mai dus să îl consoleze să nu mai plângă. Micuțul a plâns 45 de minute, dar mama a fost hotărâtă să reziste și să dea o șansă acestei metode, în ciuda gândurilor de vinovăție că l-a abandonat și că el nu va mai avea niciodată încredere în ea.

După ce s-a oprit din plâns, Ares a dormit toată noaptea, în condițiile în care niciodată nu dormise mai mult de 4 ore odată. Dimineața s-a trezit odihnit și binedispus, apoi mai târziu a adormit singur pe covorașul lui de joacă – o nouă premieră, pentru că nu mai adormise până atunci fără să fie pus la sân.

Treptat părinții au creat un ritual de culcare, constând în baie, citit, alăptat la ora 18.00, apoi pus treaz în pătuț pentru somn. Ares a continuat să plângă seara timp de 45 de minute, atunci când era lăsat singur, dar odată adormit, nu se mai trezea timp de 12 ore. La somnurile de zi era însă mult mai liniștit și nu plângea. În final, copilul a reușit să adoarmă singur fără să mai plângă, iar părinții au observat nu doar că era mai odihnit, ci și că perioadele de concentrare a atenției au crescut. (2)